Eul-poem între două morți

„Numai când hârtia se îmbibă de corpul tău se cheamă că scrii cu adevărat”, ne atenționează metaforic Radu Vancu în primele pagini ale poemului său Kaddish (căci eu îl percep ca pe un singur poem, unitar), o propedeutică dureroasă a modului în care frumusețea ar trebui percepută și apropriată de către cei care nu au (aproape deloc) acces la ea. Frumusețea, ca stare neomogenă de spirit sau de epitropie a iubirii, nu presupune un parcurs logic sau senin de către cel care o contemplă, ci tocmai infernul personal identificat cu cel al gropii comune, pe care îl sondează cu versatilitate și asprime poetul. „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi./ Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor.”[i] – sunt cele patru versuri (ultra-cunoscute) pe care le-am asociat liber, pagină după pagină, cu fluxul intern al acestui periplu de redempțiune până la urmă personală, căci Radu Vancu instituie un conținut poetic pornind de la ceea ce s-ar putea numi un privilegiu sau o surpriză a exhumării cadavrelor.

Evreu maghiar, poetul Miklós Radnóti este împușcat în ceafă la 35 de ani de către naziști și aruncat într-o groapă comună. La doi ani după moartea sa, în 1946, corpul este exhumat împreună cu ultimul său carnet de poeme, publicat cu titlul Tajtékos ég (Cer noros). Văduva și muza lui Radnóti, Fanni Gyarmati, este cea care îl identifică, deși sursele vremii menționează că ea nu și-ar fi dorit să îi vadă cadavrul, continuând să creadă că între ei doi nu s-a așezat moartea, ci doar existența perenă a poemelor. Radu Vancu explică tot în primele pagini: „Fanny a trăit încă 70 de ani, până în februarie 2014. Nu s-a mai căsătorit. După moartea ei a apărut un jurnal de 1300 de pagini, acoperind anii 1935-46, despre care nu vorbise nimănui în cei 70 de ani. A făcut și jurnalul ăsta să apară din neant – cum făcuse și poezia să se întoarcă din mormânt. Ea e eroina absolută a acestui poem, a combinației ăsteia de nekya & kaddish.”[ii] Imaginea absolută a lui Fanni Gyarmati face din Kaddish un omagiu adus feminității care supraviețuiește în vremuri totalitare și atinse de oroare: o rememorare și o resemnificare a discursului împotriva extincției ca obsesie tematică. Fanni este așezată de către Radu Vancu la intersecția dintre trei instanțe emblematice: viața nouă pe care Beatrice i-o promite lui Dante, vălul terapeutic, simbol al devotamentului, pe care Penelopa îl (des)țese zilnic, și florile răului ale lui Baudelaire, ca punere teatrală în scenă a unei maledicțiuni a cărnii: cel care moare este conștient încă de dinainte de moartea sa și, totuși, nu i se poate sustrage. Vălul, precum semnificantul gropii, nu ascunde din punct de vedere psihanalitic decât ceea ce lasă la vedere: lipsa celuilalt.

„Eu nu sunt un poet, ci un poem”, precizează psihanalistul Jacques Lacan în Prefața sa la Autres écrits[iii], intuind că singurul acces al individului la descifrarea scriiturii proprii (i.e. la descifrarea propriu-zisă a Inconștientului) este poemul, și anume travaliul circumscris de acesta. Poemul este cel care facilitează întâlnirea inefabilă, irepetabilă și întotdeauna individualizată dintre cuvânt și corpul-emițător. Vorbind la modul reflexiv, poetul nu doar construiește semnificativ un poïesis, ci el se și auto-numește printr-o operație de myse en abîme prin care obiectul scriiturii devine chiar el însuși. Prin aceeași procedură de auto-numire prin intermediul propriei scriituri trece și James Joyce în Ulise. Regăsim în Kaddish fragmente ale unui corp care, deși se află în starea de descompunere, devine totuna cu poemul și cu obiectul dorinței sale de a scrie chiar și după moarte: „Dragostea mea când carnea mea se topea & se îmbiba/ în carnețelul din buzunar știam că niciodată nu te-am/ înșelat mai oribil Numai în carnea ta mai intrasem/ ca în hârtia asta Nu Invers Numai carnea ta mai intrase/ atât de adânc în mine.” La fel de percutant în direcția auto-numirii, dar la distanță de câteva pagini: „Vedeți poemele mele astea sunt oase asta e moartea/ ăsta e râsul Îmi trec palma mângâietoare peste voi și/ vă simt umede la atingere Ce copii sunteți poemele mele ce/ oase bătrâne tremurând într-o groapă comună.”

Imbricarea dintre poem, moarte și corpul poetului conturează astfel un pasaj al literei prin corp, prin venele, organele, articulațiile, și chiar prin umorile des invocate ale acestuia pentru a reveni, la încheierea cercului parabolico-hermeneutic, din nou la literă, o nouă literă, dar de data aceasta cu miza de a se stabili, deloc aleatoriu, în limbă și în succesiunea cuvintelor. Formula lacaniană a poetului-poem-eu își găsește corespondențe în lirica lui Radu Vancu în faptul că litera, odată notată în carnetul îngropat, se deschide către un spațiu al iubirii, unde barbaria este interzisă explicit. Este vorba despre un circuit între lichidele corpului încă în putrefacție și urmele instrumentului (durabil) care continuă să scrie în groapă ca și cum s-ar afla lângă femeia dorită: „Doar pentru că scriu asta/ nu înseamnă că sunt viu/ Am fost cadavru într-o groapă comună în/ sexul tău într-un poem Uneori pe rând Alteori/ deodată Toate sunt dulci Din toate se învie/ Nu există scăpare.” Nu există scăpare accentuează că arta de a scrie un poem continuă să reziste în ciuda intemperiilor istorice sau a traumelor personale. Înscrierea în poemul personal este independentă de viață.

În intenția sa de a aborda litera în siajul iubirii și de a fi un poem în ciuda tuturor suferințelor, lirica crudă a lui Radu Vancu se îndreaptă înspre arta ca mărturie: dacă cel care a murit tragic nu mai poate depune mărturie vizavi de propriul poem sau de propriul Inconștient, rolul său este preluat de cealaltă jumătate. Fanni întruchipează poetic femeia psihopompă ce poartă trupul mortului printre mai multe lumi și sfere; totodată, ea, ca alegorie a lui Cerber, păzește porțile infernului pentru a-l împiedica pe mort să părăsească groapa, să evadeze din ea. Dacă el ar dezerta din groapa comună, când și-ar mai termina poemul nesfârșit? Când și-ar mai duce el la bun sfârșit auto-numirea? De la „Je est un autre” al lui Arthur Rimbaud la „Je suis un poème” al lui Lacan, litera devine atât punte de legătură între două corpuri, cât și hiatusul dintre ele, o succesiune de discontinuități, un obiect extim în sensul în care psihiatrul francez Serge Tisseron[iv] definește extimitatea (fr. l’extimité, a nu se confunda cu exhibiționismul), iar Lacan o resemnifică[v]: dorința sau determinarea de a face vizibile aspecte ale sinelui relevante în constituirea intimității.

Soluția soteriologică nu se înscrie, reductiv și metonimic, numai  în direcția unei arte ce ar trebui să mărturisească per se, ci și în cea a vectorului trasat de aceasta – frumusețea, nu doar un concept ce se analizează și se verifică în estetica tuturor artelor, în filosofie sau… în oglindă, dar mai ales un scut etic împotriva răului și a cruzimii. Ororile războiului și ale nazismului nu diminuează, ci sporesc frumusețea lumii și a iubirii atât la Radnóti, cât și la Vancu. Miza rugăciunii de kaddish este de a glorifica imperiul lui Dumnezeu pe pământ, cu ocazia unui doliu. Frumusețea ca doliu sau cea care se ascunde în doliu din poemul lui Radu Vancu se prezintă ca o „insuportabilă ușurătate a ființei” (Kundera), o formă anesteziantă a angoasei în fața celei mai brutale realități posibile. Un poem hipnotizator, dar nicidecum hipnotizat sau adormit până la capăt, însă într-o permanentă stare de vigilență și trezie tocmai pentru a preîntâmpina catastrofe sau cataclisme viitoare, „…ca în poemul lui Eliot:/ We die with the dying:/ See, they depart, and we go with them./ We are born with the dead:/ See, they return, and bring us with them./ A fost modul meu de a spune că frumusețea există./ Și că morții noștri participă la ea./ Și că din frumusețea asta comună și nouă, și lor se poate reconstrui totul.”

În Revista Cultura, Radu Vancu admite că volumul „nu vrea să fie altceva decât un document despre umanitatea distrusă, dar care arată că noi suntem totuși specia care construiește mai degrabă frumusețe decât oroare.”[vi] Revin în încheiere la răspunsurile pe care le aduce psihanaliza freudiană și cea lacaniană la problematica frumosului și a frumuseții, în fond la cea a unui presupus estetism al ororii. În Disconfort în cultură[vii], Freud este de părere că frumusețea în sine dă dovadă de o utilitate nesemnificativă. De categorie asemănătoare cu farmecul, frumusețea presupune o deturnare a atenției de la lucrul însuși, un plic ce acoperă obiectul real al pulsiunii. Nu voi discuta despre diferențele și fluctuațiile dintre o scriitură frumoasă și una care ar transmite frumosul. Concepția lui Lacan nu se îndepărtează foarte mult de cea freudiană, frumusețea funcționând ca „o barieră ultimă înaintea ororii”[viii], înainte de producerea răului celui mai rău. Despre această barieră-umbrelă sau colac de salvare este vorba și în Kaddish: frumusețea soteriologică ce începe de la distrugerea totală, odată cu ultimul stadiu de putrefacție a corpului, ce aproape că echivalează cu o juisare interzisă sau cu o depersonalizare, pe care doar groapa comună (prin care a trecut și Antigona) o poate înlesni. Soră peste mii de ani cu Radnóti și suspendată lacanian „între două morți”[ix] sau într-o „nemurire a morții”[x], Antigona trăiește închiderea de vie într-un mormânt, într-o moarte anticipată – una uzurpatoare a vieții ce uzurpă la rândul ei moartea, chiar exclamând că într-un anumit sens e deja moartă, deși trăiește. În Kaddish, Radnóti cel liric se vede mort, însă își trăiește o a doua moarte văruit cu frumusețe, nu într-o imagine cicatrizată sau statică, ci într-o multitudine de posibilități pe care privirea din groapă le poate fenomenaliza, așadar într-o moarte simbolică recuperată poetic de Radu Vancu: „Mi-am construit, din toate cuvintele astea îmbibate de sânge & carne, micul adăpost de frumusețe tocmai ca să nu fiu nevoit să mai ies din el. Când voi putea trage ultima lespede peste el, ca pe un capac de sicriu, voi fi fericit: în sfârșit, nu voi mai pleca de aici.”

[i] Tudor Arghezi, fragment din poemul Testament.

[ii] Kaddish, op. cit., p. 7.

[iii] Jacques Lacan, Préface à l’édition anglaise du S|éminaire XI, Autres écrits, Éditions du Seuil, Paris, 2001, p. 572.

[iv] Cf. Serge Tisseron, L’intimité surexposée, Hachette Littératures, Paris, 2002.

[v] În J. Lacan, Séminaire XVI. D’un Autre à l’autre, Seuil, Paris, 2006.

[vi] „Radu Vancu despre Kaddish”, Revista Cultura, 20 mai 2024 (https://revistacultura.ro/radu-vancu-despre-kaddish/).

[vii] Cf. Sigmund Freud, Disconfort în cultură, ed. ALL, 2011.

[viii] Cf. J. Lacan, Écrits, Paris, Seuil, 1966, p. 776.

[ix] Conceptul îi aparține lui J. Lacan, Le Séminaire Livre VII. L’éthique de la psychanalyse, online Staferla.free.fr, passim.

[x] Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, Meridiane, București, 1993, cap. „Nemurirea melancolică”, pp. 67-90.