Daniel Timariu oferă Corpuri de închiriat

Există mai mulți autori de SF care-mi întăresc ideea că a scrie SF și a scrie literatură mainstream nu sunt îndeletniciri atât de diferite. Și spun asta analizând rezultatul muncii lor din perspectiva cititorului de literatură, nu a fanului de SF. Măsurate cu uneltele literaturii, operele lor stau în picioare, lectura dovedindu-se ofertantă și dând deoparte componenta visătoare sau fetișurile tehnologice.

Daniel Timariu este cu siguranță un astfel de scriitor. Debutând cu un volum de proză scurtă SF, Amețeli postlumice (Eurostampa), continuând cu unul de proză scurtă polițistă, Fete în roșu (Tritonic), apoi cu seria de romane fantasy-polițiste, Tenebre (Tritonic) și cu romanul polițist Un caz de moștenire (Tritonic), Daniel și-a dovedit deja versatilitatea. Dar, mult mai important de atât, în fiecare carte pe care a scris-o, a vădit o puternică înclinație spre latura umanistă a literaturii, punând centrul de greutate mai aproape de personaje și de dilemele lor derivate din viață decât de componenta senzaționalistă, specifică genurilor minore. Însă a reușit să facă acest lucru fără a neglija spectacolul acțiunii.

Tematic, volumul de față explorează trei direcții fundamentale ale SF-ului, alternând textele pentru a crea o cadență de lectură agreabilă: primul contact, expansiunea cosmică, alienarea omului în tranzitul către postumanism. Însă, strecurate printre aceste filoane, găsim și pepite de fantastic, toate presărate cu aceeași notă de melancolie care se insinuează într-o linie de bas a volumului.

Primul explorat este domeniul primului contact, prin excelenta și misterioasa proză „Victime colaterale”, o introspecție inedită într-un cadru post-apocaliptic, cu sfârșit neașteptat, în cheie pur SF, deși pe întreaga ei desfășurare ai impresia, ca cititor, că te afli într-un cadru fantastic. Frumusețea acestei povestiri profund umane, construită pe două planuri temporale e completată de acest final și, așa cum îi stă bine unei proze scurte, de meditația din chiar ultimul ei paragraf.

Însă întâlnirea omenirii cu specii de pe alte lumi este atinsă în moduri diferite în fiecare text. După începutul în cheie post-apocaliptică, textele „O vizită neașteptată” și „Prădătorul suprem” introduc în ecuație sentimentul atât de uman, definitoriu uman, poate am putea spune, al iubirii. Și dacă „O vizită neașteptată” evoluează pe coordonatele unei schițe umoristice, „Prădătorul suprem” se joacă ingenios și amoros cu sentimentele și semnificațiile întâlnirii și coexistenței omului cu inteligențe străine de sistemul propriu de valori.

„– Voi avea sentimente? i-am întrebat.

Au ridicat din umeri, incapabili să mintă frumos.

– Voi simți? Voi putea iubi? Voi putea procrea?

– Suntem dezamăgiți de atitudinea ta. Libertatea gândului, a cuvintelor, libertatea de a circula, de a vota… oare nu sunt mai importante decât simțămintele?”

Și introducem astfel a doua temă predilectă a volumului, și anume tranziția către postumanismul impus de tehnologie. Și aici, abordările diferă, de la SF-ul de tip militar, din „Droid Roland” la împrumutarea conștiinței de sine către mașina care se umanizează, din „Și așa am avut grijă să fii împăcat”. De fapt, împăcarea omului cu mașina este principala forță coercitivă în transformarea omului, sub diferitele ei forme, în prozele lui Daniel Timariu.

„– Doar zece la sută material biologic uman, mi-a șoptit ea.

Și-a mângâiat atent coapsele, dezvelind pielea perfect netedă. Hainele de turistă erau doar un alt înveliș al ei.

A zâmbit, a chicotit și a sărit acrobatic peste mine. Nu eram inginer și nu mă prea interesau detaliile tehnice, dar, Dumnezeule mare! Doar zece la sută material biologic uman?”

Și nu e de mirare că proza care încheie volumul, „Ultimul om”, evoluează tot pe această temă, deviată subtil spre retragerea umanului actual în favoarea unuia alterat, mai bun, dar greu de acceptat pentru noi, cei pe care imperfecțiunea dată de condiția actuală ne definește. Latura romantică a acestei proze e foarte bine aleasă, în opoziția sentimentelor care-l încearcă simultan pe protagonist în ultimele sale clipe de viață găsind o meditație cu adevărat profundă asupra condiției umane.

În fine, al treilea grupaj tematic, puternic înrudit cu acesta, este expansiunea omului în spațiu, cu constrângerile derivate din adaptările la mediul impropriu vieții umane. Deși aici nu vorbim neapărat despre postumanism, textele invită la meditație și, chiar dacă problematica nu este încă una actuală, exercițiul de imaginație nu este unul pur ludic. Proze precum „Puștiul”, „Ionica, ucenica”, „Flecarul”, „Corpuri de închiriat”, „Eroare de călătorie”, „Un loc ideal pentru a nu fi” sunt tot atâtea posibile ipostaze ale omului în diferitele stadii de dezvoltare ale societății originar terestre în era cosmică. Și nu vorbim doar despre mediu ca factor alienant, ci și de o structură de organizare care, odată întinsă pe asemenea distanțe, găsește noi motivații pentru segregări și conflicte.

În fine, nu pot încheia acest scurt survol al volumului lui Daniel Timariu fără a menționa două dintre prozele fantastice, „Poveste de la marginea orașului” și „Artefactele”, asemănătoare ca intrigă, dar foarte diferite ca abordare. Povestea de dragoste din „Artefactele”, mai ales, coroborată cu problematica socială și cu ingeniozitatea construirii lumii mi-au adus aminte de Ted Chiang, în ale cărui volume această proză s-ar putea integra fără a crea o inegalitate.

„Au urmat mai multe salturi – așa le numeam mai nou. Profesorul fusese discret dat la o parte, iar acum lucram cu o echipă mixtă româno-americană, în care erau mai mulți băieți cu ochi albaștri decât specialiști. Dar ce mai conta? Alin mă părăsise după ultimul salt, care durase trei ani. Mi-a spus că nu-și pierduse niciodată speranța că mă voi întoarce, numai că se simțea ca un prizonier.

«Nu», l-am contrazis eu, «eu sunt prizonierul. Tu doar trebuie să mă aștepți!»

«Te înșeli», mi-a explicat el. «Eu sunt și una, și alta. Nici măcar nu știu când sau dacă vei reveni vreodată!»

«Crezi că pentru mine e ușor? Eu trebuie să intru acolo.»

«De ce trebuie?» m-a întrebat el șoptit și abia atunci am realizat cât de mult se îndepărtase de mine, cât de mult îmbătrânise.”

Și nu e doar bogăția de idei care mă face să compar acest text cu capodoperele lui Ted Chiang, ci și estetica scriiturii, pe care, de altfel, o putem admira de-a lungul întregului volum. Nu avem în față doar o colecție de proză scurtă SF&F remarcabilă, ci pur și simplu un volum remarcabil literar.