Una dintre cărțile mele preferate în 2025 a fost La marginea unui codru nesfârșit de Leo Vardiashvili, publicată în România de Editura Trei. Din acest motiv, întâlnirea de la FILIT cu autorul de origine georgiană a fost o adevărată bucurie. Am vorbit despre Georgia din anilor ’90 în comparație cu prezentul agitat, despre receptarea cărții în Marea Britanie versus țara natală, despre Tottenham și Khvicha Kvaratskhelia, despre scena de muzică din Camden și despre multe altele. Lectură plăcută!
Andrei Zbîrnea: Cum arată pentru tine Georgia în prezent? Cum era în anii ’90?
Leo Vardiashvili: În anii ’90, totul era un joc pentru noi, copiii, dar îmi amintesc că nu aveam electricitate și că trebuia să stăm la coadă la pâine. Aveam cam 12 ani atunci. Eu și familia mea am rămas, de fapt, pe loc în timpul revoluției din 1991-1992. Am plecat în 1995. Atmosfera era încă sumbră pe atunci.
Prezentul e foarte diferit față de cum stăteau lucrurile atunci. Azi există instabilitate politică, dar nu e ceva nou pentru Georgia. Încă supraviețuim, încă suntem acolo. Georgia a fost invadată de 30 și ceva de ori de diverse popoare de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, sunt încrezător că o să trecem peste.
Alegerile recente din țară nu au mers cum ne-am fi dorit noi. Ăsta e lucrul esențial care s-a întâmplat de când am terminat cartea și până acum.
„40 de agenți literari mi-au spus «nu» înainte să apară La marginea unui codru nesfârșit”
AZ: Cât de provocator a fost să scrii La marginea unui codru nesfârșit și care a fost reacția ta inițială când a fost publicată?
LV: A fost un șoc, nu știam la ce să mă aștept. Am scris doar ceva ce voiam să scriu și nu credeam că va fi cineva interesat să citească.
AZ: Ai primit niște refuzuri înainte de publicare?
LV: În Marea Britanie trebuie să-ți găsești un agent înainte să poți face orice. Apoi ei vând manuscrisul pentru tine, așa că nu poți merge direct să negociezi cu editurile.
AZ: În România avem această tradiție, cred că e valabil și în Armenia sau Georgia, să-i contactezi direct pe cei de la editură și să-i întrebi dacă vor să te publice. De cele mai multe ori le scrii un mail și apoi doar aștepți.
LV: Sunt câțiva editori mai mici în Marea Britanie care fac asta, dar eu voiam să fiu publicat de nume mari, de edituri cu tradiție. De aceea cred că găsirea unui agent e probabil mai grea decât o promisiune efectivă de publicare. De altfel, 40 de agenți literari mi-au spus „nu” înainte să apară cartea în Marea Britanie. Aceștia caută lucruri foarte specifice. S-ar putea să le placă cartea ta, însă poate că au deja ceva similar în portofoliu. Și e posibil să ratezi șansa din cauza asta. Norocul e foarte important în ecuația publicării în Anglia.
AZ: Ai încercat să scrii un roman mai devreme în viața ta? Ce te-a împiedicat să-l termini când aveai 28 sau poate 32 de ani?
LV: Nu aveam banii să fiu pur și simplu scriitor, așa că trebuia să-mi găsesc un serviciu, o carieră care să mă susțină pe mine și familia mea. Și abia apoi am început să scriu. Cumva drumul meu a fost pe dos față de cum te-ai fi așteptat. Mi-am dorit să devin scriitor cu normă întreagă încă de când eram copil.
AZ: Și acum ești?
LV: Presupun că mă pot numi așa pentru următoarele trei luni. Mi-am luat un an liber de la muncă ca să pot termina al doilea roman. Cu asta m-am ocupat recent.
AZ: În cartea tradusă în România la Editura Trei, cei doi frați Saba și Sandro își inventează propria lor limbă pentru a-i ajuta să se adapteze la noua viață din Londra. E ceva comun printre copiii migranților sau a fost un mecanism specific de adaptare?
LV: Asta e dinamica pe care am avut-o eu și fratele meu, pentru că am ajuns la Londra fără să vorbim deloc engleză. Ne-am dus direct la școală, ceea ce e înfricoșător pentru că nu înțelegeam nimic din ceea ce ni se preda acolo. Așa că am inventat propriul nostru limbaj, care era un amestec de georgiană, lucruri pe care le auzeam la TV în engleză, plus un pic de rusă. Deci era un amestec ciudat și o limbă pe care nimeni altcineva nu o putea pricepe. Ne puseserăm și porecle unul altuia. Mai vorbesc uneori în felul ăsta cu fratele meu, în schimburile de mesaje de pe WhatsApp. Cum s-ar spune, am furat din propria viață pentru personajele Saba și Sandro.
„Unii cititori britanici citesc cu Google Maps deschis și caută locurile din carte”
AZ: Scrii despre o lume modelată de vise, basme, desene animate clasice Disney, cât și despre morți tragice și eroice, care ne modifică fibrele cele mai profunde. Aceasta e doar una dintre cheile posibile de lectură pentru La marginea unui codru nesfârșit. Care ar fi asemănările și diferențele fundamentale între Georgia, Armenia și alte țări post-comuniste din Europa de Est?
LV: Toți suntem mahmuri după perioada petrecută în Uniunea Sovietică. Sau poate mahmureala e cuvântul greșit pentru a descrie această stare, deoarece implică și că te-ai distrat înainte. De fapt, ne revenim după epoca în Uniunea Sovietică noi toți cei din blocul Europei de Est. Și prin asta cred că suntem asemănători.
Încă există generația veche, cei care erau tineri în timpul comunismului din URSS. Pentru ei ar putea fi o amintire plăcută, fiindcă erau tineri. Tatăl meu de exemplu se gândește cu drag la unele lucruri pe care le-a trăit în tinerețea sa din Uniunea Sovietică. Însă există și noua generație care nu vrea nimic de la Uniunea Sovietică și nimic din partea Rusiei de azi. Vor doar să-și croiască propriul drum, în propria lor țară. Deci e un fel de conflict la nivel cultural între generații.
AZ: Este Tbilisi un personaj central în cartea ta?
LV: Cu siguranță este unul dintre personajele principale. Pentru că am vrut să-l reprezint cât de precis am putut. Apoi mi-am dat seama că nu sunt mulți scriitori georgieni care scriu în engleză pentru un public englez. Așa că am simțit că încercam să reprezint Georgia într-un mod precis. Tbilisi fiind o parte importantă din povestea asta, am vrut să-l surprind în cât mai multe ipostaze. Am crescut în Tbilisi, așa că știu multe despre el.
AZ: Ce a rămas neschimbat în Tbilisi între 1995, momentul plecării, și 2025?
LV: Sunt atât de multe lucruri care s-au schimbat în Tbilisi de atunci. Aș spune probabil că modul în care oamenii se tratează unii pe alții e același cum îmi amintesc de când eram copil. De exemplu, la casa mamei mele din Tbilisi, ușa de la intrare e mereu deschisă și vecinii pur și simplu intră și salută. Eu stau în living și mă uit la televizor și cineva pe care nu-l cunosc va intra să-mi spună că e X sau Y. Georgienilor le place să fie prieteni cu vecinii lor. Eu locuiesc în Marea Britanie și n-am fost niciodată în casa vecinului meu, nu știu nimic despre el în afară de cum se numește.
AZ: Într-un alt interviu, pentru diary.ge, ai menționat că întreg romanul tău e o scrisoare de dragoste față de Tbilisi și Georgia și că ești teribil de mândru de rădăcinile tale. Care au fost cele mai puternice reacții primite de la cititorii din țara ta de origine?
LV: Am fost foarte agitat în legătură cu ediția georgiană, pentru că am scris romanul în engleză și am petrecut foarte mult timp încercând să traduc proverbe și cuvinte georgiene în limba engleză. Pe lângă procesul integral de traducere a cărții din engleză în georgiană.
O să încep cu reacțiile din Anglia, deoarece ei au avut o perspectivă cu totul și cu totul diferită. Și au mers pe următorul film: „Nu știam că Georgia e în felul ăsta, nu auzisem nimic despre Georgia, îți mulțumim că ne-ai arătat această latură a țării.”
Pentru georgieni, poveștile din carte nu sunt deloc noi. Ei își cunosc țara, astfel că reacția lor e mai mult pe planul ficțiunii. Le plac personajele, le place narațiunea, de obicei sunt supărați că l-am ucis pe Nodar, taximetristul din roman. Georgienii au citit-o mai degrabă ca pe o ficțiune, nu ca pe un ghid turistic al orașului Tbilisi, ceea ce fac mulți dintre britanici. Ei citesc cu Google Maps deschis și caută locurile. Se uită la poze. Câțiva oameni din echipa editorului meu din Marea Britanie au călătorit în Georgia datorită romanului.
„Scrisul de cărți nu e cea mai bună cale de a te îmbogăți”
AZ: Cum te simți să fii tradus în 17 limbi în atât de puțin timp?
LV: Din nefericire, scrisul de cărți nu e cea mai bună cale de a te îmbogăți. Sună impresionant la prima vedere, 17 limbi și 20 de edituri în total. Pentru că există ediții diferite pentru Canada, Statele Unite și Marea Britanie. Însă nu reprezintă mare lucru în materie de vânzări. Înseamnă doar că mulți editori au pariat pe volumul meu. Dacă se vinde bine, nu știu. Și, cum ziceam mai devreme, încă sunt scriitor cu normă întreagă. Însă mă întorc la birou în luna ianuarie (2026, n.r.).
AZ: Care e profesia ta, dacă îmi poți spune?
LV: Consultant financiar. Sper în continuare să devin scriitor cu normă întreagă. Cu toate astea, trebuie să plătesc creditul la bancă pentru casă. Dacă Netflix nu-mi cumpără cartea între timp, voi fi nevoit să mă întorc la lucru.
AZ: Crezi că La marginea unui codru nesfârșit are potențial cinematografic?
LV: Lucrez cu un regizor și cu un producător georgian. Ideea e să transformăm cartea într-un miniserial, nu într-un film, pentru că un film ar presupune să comprimăm mult, să tăiem. Ei au propus varianta de miniserial, deci acum suntem în etapa în care lucrăm la scenariu.
AZ: Poate nu-l mai omori pe taximetrist de data asta.
LV: Fiind ceva nou, ar fi o idee. Putem schimba orice vrem. (râde, n.r.)
AZ: Ce ne poți spune despre literatură și alte forme de artă create în ultimii ani de diaspora georgiană?
LV: Un nume foarte important este Nino Haratischwili. Ea scrie în germană și e foarte tradusă. Tocmai a scos un roman, The Lack of Light. E despre anii ’90 în Georgia. La întrebarea ta despre cum era în ’90, cartea ei îți poate oferi o imagine destul de clară.
AZ: Și alți artiști, muzicieni, de exemplu. Poți recomanda niște trupe de metal din Georgia?
LV: Nu știu nicio trupă de metal din Georgia. Probabil că există, dar ca să le cunoști trebuie să fii familiarizat cu scena locală. Nu sunt de găsit pe Spotify sau pe Youtube. Pot recomanda și un film apărut destul de recent și care mi-a plăcut foarte mult, „And Then We Danced” (2019, n.r.). A câștigat o grămadă de premii, e foarte bun. Apar destul de multe filme în Georgia. Scena cinematografică e foarte puternică. De fapt, așa a fost mereu, inclusiv în perioada sovietică.
AZ: Dacă aș vrea să fac o vacanță de o săptămână în Georgia, ce locuri mai puțin cunoscute mi-ai recomanda, atât în capitală, cât și în afara ei?
LV: Nue neapărat ascuns sau ceva nemaiauzit, cu toate astea recomand plimbările prin orașul vechi și prin cartierul Sololaki. Mă întorc în Georgia o dată la trei-șase luni, și nu mai recunosc locurile din Sololaki, cartierul pe care l-am descris în roman. Se deschid baruri noi, cafenele noi, restaurante noi mai tot timpul. Poți merge pe jos prin Sololaki și să descoperi lucrurile incredibile. De asemenea, mâncarea e obligatorie. Pe lângă Tbilisi, eu mai merg și la munte. Avem ieșire și la mare. Eu prefer muntele. Mă duc în Caucaz. Sunt două ore de mers cu mașina sau cu taxiul.
„Am urmărit meciul nostru cu Portugalia de la Euro 2024 cu un tensiometru pe masă”
AZ: O să risc acum întrebându-te despre fotbal. Ce ne poți spune despre tinerii jucători din naționala Georgiei? Și, mai ales, cu ce echipă din Premier League ții?
LV: Tottenham! Te-ai strâmbat puțin. (râde, n.r.) Da, locuiam în Tottenham în copilărie. Vedeam terenul de joc de la fereastră. Și în weekenduri auzeam suporterii și atmosfera de la stadion.
AZ: Cred că doar dacă ești din zonă susții Tottenham. Nu e o echipă care să strălucească în afara Marii Britanii. Dar am fost tare bucuros că au câștigat Europa League în fața lui Manchester United[1] (eu fiind fan Borussia Dortmund și Liverpool).
Și legat de echipa națională?
LV: Am urmărit meciul nostru cu Portugalia de la Euro 2024 cu un tensiometru pe masă. Eram panicat, însă Georgia a învins Portugalia. Asta chiar dacă nu au aliniat cea mai bună echipă. Și mi-au plăcut pozele cu Khvicha Kvaratskhelia uitându-se la Cristiano Ronaldo, ca și cum acesta ar fi fost eroul lui și nu adversari la Campionatul European. Revenind, dacă reușesc să nu mă enervez, urmăresc fiecare meci. Khvicha Kvaratskhelia e jucătorul meu preferat din echipa Georgiei.
AZ: Și de la Spurs?
LV: Nu știu pe cine aș alege de la Tottenham. Nu stăm prea bine. Poate avem nevoie de schimbări la nivelul lotului sau băncii tehnice. Dar nu stăm atât de rău ca Man United. Ăsta e un motiv de consolare.[2]
AZ: Ce îți place cel mai mult în Marea Britanie în general și în literatura britanică contemporană în particular?
LV: Din punct de vedere cultural, îmi plac tare mult umorul englezesc și limba engleză. E cu totul special sarcasmul din Marea Britanie. Iubesc limba și literatura engleză, e exact ceea ce am studiat la universitate. Totuși, romanele mele preferate sunt cele americane, iar cel mai mult îmi place Zbor deasupra unui cuib de cuci, un roman de debut din anii ’70. Ken Kesey a construit perfect această carte.
AZ: Ai menționat că aproape ai terminat sau ești gata cu a doua carte. Care e direcția de această dată?
LV: E o carte diferită, tema e similară, dar abordarea e diferită. Singurul lucru care rămâne la fel e vocea mea. Dar nu are nicio legătură cu La marginea unui codru nesfârșit. Acțiunea cărții se petrece într-o altă perioadă, e mai degrabă un roman istoric. Are câteva personaje georgiene, dar nu e despre Georgia și georgieni în special.
AZ: Aveai ideea planificată înainte de a termina prima carte sau a venit pe parcurs?
LV: Ideea era undeva așezată pe un raft. Aveam mai multe în așteptare și am ales-o pe aceasta, pentru că părea logică următoarea succesiune: un roman care conține câțiva georgieni în el după un roman plin de georgieni. Un fel de continuitate, înainte să mă apuc de science-fiction sau de altceva. (râde, n.r.)
„E posibil ca AI-ul să îmi fure ambele joburi”
AZ: Crezi că subiectul va atrage publicul la fel ca la primul volum sau e o mișcare riscantă în drumul spre a deveni scriitor cu normă întreagă?
LV: Nu mă interesează dacă e riscant, o să încerc oricum. Dacă al doilea merge la fel de bine, poate urmează și al treilea și apoi vedem. Presiunea e enormă și o să vin cu un exemplu. Ai văzut filmul „The Shawshank Redemption” (tradus în România ca „Închisoarea Îngerilor”, n.r.)? Îți amintești când l-au eliberat pe bătrân din închisoare? Nu știa ce să facă. Își găsise un serviciu la supermarket și trebuia să ceară voie supraveghetorului ca să meargă la toaletă. Iar supraveghetorul voia să-l facă să înțeleagă că nu mai e cazul să solicite permisiunea. Am trăit ceva similar în prima lună de concediu din anul sabatic.
AZ: Ai reușit să scrii ceva în prima lună?
LV: Probabil nimic util. Mă simțeam ca un impostor, aveam nevoie de cineva care să-mi spună când să iau prânzul. După ce treci de perioadă, îți dai seama rapid că e tare plăcut să-ți organizezi propria zi. Să nu ai programul fix de la 9 la 6. Problema e că va fi dificil să mă reacomodez la rigorile serviciului când voi reveni în ianuarie.
Când scriam pentru La marginea unui codru nesfârșit, lucram cu normă întreagă și ajungeam acasă pe la 20. Mâncam ceva și scriam de la 21 până spre miezul nopții. Și am terminat proiectul în șase sau șapte ani. Pe al doilea estimez să îl închei în doi ani și ceva.
AZ: Scrii în fiecare zi?
LV: Da, cam în fiecare zi. Mai sar poate o zi de weekend, dar simt că scrisul e ca un mușchi care trebuie antrenat. Oamenii spun uneori că au blocaj creativ, dar eu nu prea cred în așa ceva. Trebuie să te așezi și să faci ceva pentru proiectul tău. Cercetare, să editezi ceva ce ai deja scris.
AZ: Ai reușit să explorezi Iașiul până acum? Ce crezi despre FILIT? E primul tău festival major sau mai ai participat și la altele?
LV: Am mai participat la câteva, însă acum doi ani, când a apărut cartea în Marea Britanie. Atunci am făcut turul festivalurilor. Am fost inclusiv la Edinburgh. FILIT seamănă mult cu acest eveniment major din Scoția: foarte bine organizat, nume mari, lucruri interesante. Aici, la Iași, l-am văzut pe unul dintre eroii mei, pe Junot Díaz. Îl citeam cu mare atenție când scriam la romanul meu de debut și aveam impresia că el e atât de bun și că eu scriu atât de prost.
AZ: La final, o întrebare pe care am tot adresat-o în interviurile mele cu scriitori sau muzicieni de metal. Dacă ai putea scrie orice carte, compune orice album și regiza orice film sau serial TV, indiferent de limbă sau perioadă istorică, care ar fi opțiunile tale?
LV: E o întrebare foarte dificilă, însă dacă m-aș opri asupra muzicii, aș alege aproape orice album metal din Scandinavia. Asta chiar dacă am început să mă apropii de muzica rock prin Metallica, Sepultura, AC/DC și alte nume clasice. Îmi amintesc că manualele mele școlare erau pline de logouri de trupe în vogă.
Am locuit o vreme în Camden, locul ideal pentru iubitorii de muzică rock. De preferat să stai acolo câteva luni, să-ți închiriezi un spațiu al tău. În Camden obișnuiam să merg în puburi, unde se cânta mereu muzică live. Și, într-o seară oarecare, cu o trupă mică în program, urcau pe scenă pentru un cântec Foo Fighters, ca invitați speciali. Și te trezeai dintr-odată într-un spațiu micuț cu acești super-muzicieni, care se întâmplă să fie prieteni cu artiștii mai puțin cunoscuți din Camden. Mi s-a întâmplat asta cândva.
Dacă ne întoarcem la întrebarea ta, aș spune „Eat the Elephant” de la A Perfect Circle, ca album. Iar ca ficțiune, mi-ar plăcea să scriu ceva foarte direct, autobiografic, și aș păstra tot limba engleză, care e un idiom foarte versatil pentru scriitorii care o utilizează.
AZ: Și acum ultima întrebare. Care e opinia ta vizavi de impactul inteligenței artificiale asupra joburilor de azi?
LV: E posibil ca AI-ul să îmi fure ambele joburi. Iar legat de sursa mea principală de venit, asta se poate întâmpla acum, și nu peste cinci ani. Consultantul financiar analizează câți bani ai, în câte conturi și ce ai vrea să faci cu ei. E ca o succesiune de decizii cu „da” sau „nu” și ce faci dacă te poziționezi într-o sferă sau alta. Contează foarte mult dacă marile corporații decid sau nu să înlocuiască oamenii cu inteligența artificială. Și când ajungem acolo, vom avea probleme grave.
În ceea ce privește literatura, sper să râmână în principal apanajul oamenilor. Totuși, va fi din ce în ce mai greu să distingem între textele generate de inteligența artificială și cele scrise de oameni.
25 octombrie 2025
FILIT Iași
[1] https://www.uefa.com/uefaeuropaleague/match/2044465–tottenham-vs-man-utd/
[2] Cu cât avansăm spre finalul sezonului 2025/26, Manchester United se apropie de locurile de Champions League, iar Tottenham alunecă periculos spre zona retrogradării. Motivul de consolare a lui Leo nu mai e la fel de solid cum era în octombrie, în perioada FILIT.
