Cristina Drăghici (n. 1994, București) este poetă și medic pediatru. A debutat editorial cu volumul Anticorp (Editura Charmides, 2019) și a publicat povestiri în antologia Cartea Sângeorzului, volumul II (Editura Charmides, 2022). În 2024, a publicat volumul de poezie Un râs ca un zgomot de sticle sparte (Editura Cartier), nominalizat la Premiul Tânărul Poet al Anului și la Premiul Observator Universitas. În 2025, a primit Premiul pentru Cartea de poezie a anului 2024, acordat de ARCCA – Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor. A performat în cadrul SWORDS – Spoken Word Sessions și Strada Fără Nume. Grupaje din poemele sale au fost traduse în engleză, spaniolă și portugheză.
Irina-Roxana Georgescu: Cum te apropii de poezie – în stările de epuizare fizică, în concedii? Are un medic tânăr puterea să se desprindă de propria rutină profesională și să se îndrepte spre poezie?
Cristina Drăghici: Oricât mi-aș dori să evit clișeele, cred că m-am apropiat de poezie așa cum un astmatic se apropie, în puseu acut, de masca facială pentru a primi oxigen. Poezia e ce mi s-a întâmplat atunci când coerența lumii exterioare nu mai exista într-o măsură satisfăcătoare, am avut nevoie de butelia mea de oxigen pentru a-mi duce propria viață mai departe. Desigur, sincronizarea mea cu poezia a fost posibilă mai ales în perioade de epuizare fizică, dar și atunci când simțeam că propriul creier e privat de neurotransmițătorii de care avea nevoie. Cât despre rutina de medic, aș spune că e nevoie de o separare clară. În cazul meu, poezia a rămas atunci când s-a decantat ce a fost mai îngrozitor din zile pe care aș fi preferat să nu le trăiesc. Am strâns acest greu, îmi place să cred că l-am rafinat și l-am trimis în lume.
I.-R.G.: Cum găsești resurse și timp să scrii?
C.D.: Adevărul e că relația mea cu poezia a căpătat ceva din relația pe care cred că o am și cu dragostea, cu prietenia. Sunt bucuroasă atunci când mi se întâmplă, dar nu vreau să forțez prezența. De altfel, nu aș putea crede în ceva pe care eu l-am forțat să existe, să rămână, să mi se întâmple. Nu am mai scris nimic de peste un an. Viața profesională, cea de medic, are o altă dinamică acum, am nevoie de multă disciplină. Asta nu înseamnă că nu înregistrez fragmente de viață și că nu am notițele pline cu lucruri despre care știu că voi scrie cândva. Într-un fel, simt că tot ce am scris până acum a fost rezultatul unor absențe cu rol cumulativ, al unor absențe care au dat naștere unei găuri negre, de pe marginea căreia am încercat, îndoindu-mă de mine, să arăt lucruri pe care am simțit că nu le privim îndeajuns. A scrie așa a fost un act de supraviețuire, nu un proiect.
I.-R.G.: Ce relație ai cu frica? În ambele volume de poezie – Anticorp (Charmides, 2019) și Un râs ca un zgomot de sticle sparte (Cartier, 2024) – frica pare să fie un suprapersonaj care locuiește în preajmă, adulmecă alte frici, îmbină angoase, nefericiri, așteptări personale, dezamăgiri.
C.D.: În această perioadă, încerc să privesc frica ca pe un fel de pia mater care îmi protejează întregul sistem nervos, care apără și hrănește. Mi-a luat mult timp să înțeleg că pot fugi, dar nu mă pot ascunde. Nu a fost deloc ușor să recunosc că lucrurile de care mă tem au câștigat deja. Mi-am apropiat frica, am numit-o „mătase neagră” și am acceptat felul în care mă acoperă și mă ascunde. Am încercat să o dau la o parte și să privesc dincolo de ea. Am scris cu ea încolăcindu-se de mâna mea ca o cobră sedată. Poate că după ce am scris a devenit puțin mai mică. Frica e și o cometă. Am urmărit-o prin satelit și mi-am ferit capul. Încă aștept ziua în care această cometă, în flăcări, va traversa cerul și o voi privi prin lentilele ochelarilor de soare cu mâinile în buzunar.
I.-R.G.: Poezia ta restituie, adesea, un univers privit prin lentilele fine ale prezentului neiertător, care basculează în singurătate și depresie. Care e relația ta cu timpul? Este poezia o formă de vindecare?
C.D.: Poezia mi-a fost ce a rămas când ce a plecat s-a îndepărtat pentru totdeauna. A fost punga de gheață pusă lângă o rană deschisă, atunci când abia reușești să ții oasele la un loc și spitalul e la ore distanță. După ce a terminat de oglindit, după ce a așezat multele fețe ale realității ca pe niște lame de microscop, poezia a consolat în feluri neașteptate. Cred în poezia care te vizitează asemenea cuiva drag, atunci când nu spui, dar ți-ar plăcea să fii vizitat, ți-ar plăcea un ceai cald, ți-ar plăcea să nu fii singur în cameră. Așa m-a vizitat poezia, când orele omenești erau chinuitoare. Relația mea cu timpul e una complicată. Aș vrea să am mai mult timp să fac tot ce simt că ar trebui să fac, mai mult timp să citesc, să scriu, să nu mă simt vinovată. Există și amintiri în care aș trăi pentru totdeauna, scurtmetraje în care cineva fericit zâmbește și scoate limba la cameră. Aș vrea să pot apăsa butonul de replay pentru acel cineva la nesfârșit.
I.-R.G.: Care e cea mai aberantă situație în care ai fost pusă? Dar cea mai simpatică?
C.D.: Cea mai simpatică situație la care mă pot gândi acum este atunci când Antonia, una dintre fetițele despre care am scris, m-a însoțit la o emisiune radio complet neplanificat. Atunci am înțeles de ce merită să scriu, pentru cine scriu, pe cine vreau să arăt și să povestesc. A fost incredibil felul în care Antonia a decis să facă un roast poetic pornind de la cartea mea, cum a fost o mică magiciană în al cărei râs am simțit toată bunătatea lumii, tot sensul ei. Am fost foarte fericită să am această fetiță alături de mine, nu doar în mintea mea. Cât despre situații aberante, aș vrea să fie puține. Aberant m-am simțit când cineva drag nu a crezut în mine, alegând să răspundă fragilității mele de atunci cu violență. Aberant a fost să cred că violența e pleoapa încă lipită a iubirii. Aberant a fost să cred, de fiecare dată, că pot schimba oamenii, că pot interveni în destinele lor ca un airbag. Am sfârșit doar prin a mă autofagia, noroc că am învățat, cât de cât, să râd în fața lucrurilor pe care nu le pot schimba, chiar dacă încă mă amăgesc că pot.
I.-R.G.: Care este cea mai recentă carte citită? Ce recomandări ai face pentru un tânăr care scrie poezie
C.D.: Anul 2025 a început cu cartea scrisă de Claudie Hunzinger, Un câine la masa mea, carte pe care am iubit-o și am citit-o pe drumul spre Cluj și înapoi. Cartea asta m-a trimis la alte cărți, cum ar fi An Angel at My Table de Janet Frame și Journal of a Solitude de May Sarton. Au fost companii reale aceste cărți. Aș putea vorbi la nesfârșit despre cum m-a schimbat molecular cartea scrisă de Claudie Hunzinger: „cum să descrii foșnetul brusc al aripilor păsării care-și ia zborul fiindcă m-a văzut și fiindcă port în mine, om fiind, spaima? eu, dintr-odată sfâșiată în două, fugind și privind.” Aș recomanda unui tânăr care scrie poezie să nu creadă în formule universal valabile, să caute adevărul lui, să se întrebe cui ar vrea să îl spună. Poate că n-ar fi greșit să se gândească multisenzorial la poezia pe care vrea să o scrie, la ce ar vrea să simtă cel care citește, ar vrea să scrie o poezie instagramabilă sau o poezie care încă ar avea sens peste zeci de ani? Cât de importantă e notorietatea, validarea cui e vitală? I-aș mai spune oricărui tânăr poet, așa cum încă îmi mai spun și mie, să nu forțeze poezia, să creadă în felul ei de a sta la dospit, întocmai ca un aluat, să nu subestimeze capacitatea ei de a strânge, de a absorbi și de a hrăni exact când îi vine timpul.
