Mihók Tamás: Dragă Vasile, se fac două decenii jumate de la debutul tău în volum cu Apocrifele lui Gengis Khan. De atunci, activitățile tale literare au traversat unele dintre cele mai eterogene medii: ai coordonat tabere de creație (mă gândesc aici mai ales la Săvârșin), ai îngrijit/editat volume colective, antologii, ai regizat/susținut numere de performance multimedia și ai înființat colecții de poezie. Tu cum îți reprezinți aceste etape și ce factori te-au determinat să treci de la una la alta?
V. Leac: Călătoriile în timp sunt posibile, însă numai în trecut. Apocrifele sunt îngropate în timp. Eu consider că am debutat cu Seymour: sonată pentru cornet de hârtie, volum apărut în 2005 la EdituraHartmann – o editură coordonată de Celebrul animal.În perioada aia, urmăream cu obsesie mișcările și repoziționările din interiorul doumăiismului, discursul critic și noile tipuri de limbaj pe care le foloseau colegii de generație. M-am plictisit repede în lumea literară, nu mi s-au potrivit niciodată afectarea și obtuzitatea ei. Asta m-a condiționat să caut alte teritorii culturale care să-mi satisfacă și justifice teoretic încercările mele artistico-poetice de atunci, pe care le consideram destabilizatoare și ironice. Adevărul e că tot timpul mi-a plăcut să mă plimb prin mai multe lumi. Să testez limite și granițe culturale. Mi-am dat seama că tematica e singura care poate aduce ceva bun și nou în colonia poetică românească. De fapt, toată literatura română poate fi privită ca o colonie, nu prea iese nimeni din colonie, iar în colonie se întâmplă lucruri plictisitoare și meschine. Antologiile tematice pe care le-am coordonat acum mult timp au creat, cred eu, un precedent. Acum foarte mulți scriitori coordonează antologii – cât de tematice sunt, e irelevant. Sunt bucuros că se întâmplă asta. Poezia SF sau ecopoezia erau teritorii noi în care lumea bâjbâia, mulți nu știau (și nici acum unii nu știu) că scrisul tematic presupune o documentare serioasă.
M.T.: Între 2010 și 2020, ai publicat trei volume de poezie individuale – Toți sunt îngrijorați (2010), Unchiul este încântat (2013) și Monoideal (2018) – apreciate de cititori și, totodată, definitorii pentru parcursul tău literar. Ce bucurii ți-au adus aceste răvașe poetice trimise publicului neaoș acerb și ce regreți cel mai mult în legătură cu ele? Cele trei borne cum ți-au modelat perspectiva asupra lumii?
V.L.: Tot ce ți se întâmplă e definitoriu și schimbător. Dacă îți plac dublele la fileu, atunci intuiești ce vreau spun. Deci nu am avut niciodată mari așteptări, am scris cam ce mi-ar fi plăcut mie să citesc și nu găseam pe piață, ador să fac analogii la mustață, scenarii grotești și paradoxale. Corect e să spun acum că mi-au plăcut cândva chestiile astea. Bucuriile vin colateral, mai mult din viața personală exotică. Nu neaoșă, niciodată neaoșă. Cei care sunt curioși și vor să-și facă o idee despre parcursul meu literar, temele care m-au obsedat în timp, sunt rugați să mă contacteze sau să își cumpere de la Dezarticulat Books (sau din altă parte) antologia mea de texte poetice, apărută în 2023.
M.T.: Ești coordonatorul celor trei antologii tematice excepționale apărute la Editura frACTalia: hotel cosmos. poezie românească SF (2019), Generația de aur (2020) respectiv Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului (2021). Cum ți-a venit ideea acestor cărți concepute pe baza unor teme – SF, sport și ecologie – deloc facile pentru autorul contemporan de rând? Ce surprize plăcute și ce piedici te-au întâmpinat pe parcurs?
V.L.: Pe lângă cele spuse deja, pe mine m-a interesat să testez mobilitatea poeților în diferite genuri literare – sefeul, sportul sau ecologia – de care toți se fereau. De ce se fereau? pentru că erau genuri secundare, populare, de stânga chiar, unii s-au gândit că le afectează statutul, deci nu prea știa lumea cum să diluiască cu stranger zones. Nu sunt tematici ofertante pentru un poet, știu, dar aici era schepsisul. Voiam să văd cum gândesc autorii aceste tematici, cum văd ei poezia peste un secol, de exemplu. Tehnocapitalismul era deja teoretizat, dar la noi încă nu ajunsese, cum se întâmplă de obicei cu coloniile. Am fost total excitat și acaparat de această farsă serioasă pe care puteam să o fac. M-am dezumflat repede după ce am primit textele pentru antologia SF, mi-am dat seama care e nivelul, ăsta e și motivul care m-a făcut să renunț la prefață la Hotel cosmos. Am lăsat doar un îndemn dubios, inspirat din Liu Cixin. La capitolul bucurie rămâne colaborarea mea cu Editura frACTalia, singura care mi-a înțeles intențiile, care mi-a acceptat propunerile, mi-au oferit o fereastră de oportunitate, cum se spune în astrofizică. Iulia Militaru și Anca Bucur au introdus la noi feminismul, asta se întâmpla la sfârșitul lui 2014, începutul lui 2015 – au creat editura pe care o coordonează și în prezent, unde au promovat și promovează autoare și autori care propun un alt tip de literatură.
M.T.: Dacă nu mă-nșel, colecția s u p e r s o n i c s-a născut sub egida Dezarticulat Books (acolo unde a ieșit și o consistentă antologie de autor semnată V. Leac). Care a fost planul inițial și ce s-a schimbat odată cu mutarea ei la Editura Fantomas, înființată de tine anul trecut? Povestește-ne puțin – mai ales pentru ăi’ mai tineri dintre noi – și despre acest ergonim, Fantomas.
V.L.: Nu te înșeli, colecția s u p e r s o n i c a început la Dezarticulat Books. Colaborarea mea cu Dezarticulat Books i-o datorez lui Mihnea Mihalache-Fiastru, prin Mihnea l-am cunoscut pe Felix Țele cu care aveam și am încă multe afinități. Am venit la Dezarticulat cu tot ce aveam eu mai bun, ei mi-au propus să coordonez o colecție de poezie și eu am pus în această colecție tot arsenalul conceptual de care dispuneam. Poeții pe care i-am propus dădeau o direcție colecției, arătau că există și alte moduri de a scrie poezie. Cu Lavinia Braniște lucrurile au stat puțin altfel, ne știm de o viață și o apreciez foarte tare, așa că mi-am permis să-i arunc mănușa propunându-i să scrie ceva straniu și ciudat. Așa s-a născut Pază umană – un poem epic cu adevărat bizar, născut în pandemie. Pandemie care ne-a dat peste cap pe toți, relațiile interumane sunt altfel după epidemie. Antologia mea a apărut după o întâlnire cu Felix și Mihnea la o bere. Ne-am iluzionat că am putea vinde ceva și cu banii din vânzări am scoate alte cărți. Toți douămiiștii aveau deja antologii de autor, unii chiar două. Editura Cartier e paradisul de după colț al poeților douămiiști, devii clasic dacă publici la ei, e un fel de confirmare valorică astrală. Mie mi se potrivea mai mult Dezarticulat, așa că am apărut la ei. Și sunt încântat că nu am publicat în altă parte. Ce e amuzant în colonie cu aceste antologii de autor e că te îngropi singur, fără să știi, ești prins în insectar, iar cei tineri nu pot decât să hăhăie și să te arate cu degetul. Sensibilitățile se schimbă ultrarapid în prezent, suntem în plin acceleraționism tehnologic, ce a fost valabil acum cinci ani nu mai e valabil în prezent. Colaborarea cu Dezarticulat s-a stins încet, de la sine, dar am rămas cu admirația față de ei.
Editura Fantomas s-a născut cumva în siajul acestei stingeri colaborative, nu voiam să moară colecția s u p e r s o n i c, iar între timp îmi veniseră alte idei ușor mai radicale. Spoilere din aceste idei se găsesc pe pagina de Facebook și Instagram a editurii. Nu vreau să dau mai multe detalii pentru că mi se pare inutil și regretabil să-ți explici evaziunile literare. Am fost și sunt fan Fantomas, un precursor al lui Batman, mult mai subversiv și alunecos decât Batman. Batman e născut in vitro, e produsul capitalismului; Fantomas apare în 1911 în plină avangardă franceză, odată cu el apare literatura noir. În 1916, apare primul film mut avându-l protagonist pe Fantomas. Pentru mine, subculturile sunt seva, de acolo vin toate, din subcultură. Așa, ce vreau să mai știți despre Editura Fantomas e că mai are două colecții: una de proză, numită s p u c h i; alta de bandă desenată, numită b a d b d. Sper ca până la Bookfest să public ceva în colecția s p u c h i. Fiți pe fază, că vine ceva fierbinte.
M.T.: La Editura Fantomas mizezi pe voci nonconformiste din underground – tricksteri excentrici și geekși anarhici – capabile să deturneze cursul literaturii autohtone. Cum ai defini viziunea și portofoliul Fantomas?
V.L.: E adevărat ce spui până la deturnare. Nu vreau să deturnez nimic, ador catastrofele culturale, la fel și pe cele naturale. Ador să văd cum lucrurile cad în prăpastie. De 100 de ani, colonia lit ro visează la un Premiu Nobel. Încă visează. E mai mult decât adorabil și înduioșător. Fantomas publică autori și autoare care și-au pierdut maimuța. Pe asta mizează Fantomas. Portofoliul este capcana editurilor corporatiste. E un mod plăcut de a te iluziona că ești cineva dacă îți faci o poză cu propria carte prin Cărturești. Ești în siguranță, la adăpost capitalist.
M.T.: Din cine este formată echipa Editurii Fantomas? Cine decide ce titluri merită să vadă lumina tiparului? Ce exigențe are politica voastră editorială? Nu în ultimul rând: Unde vă vedeți peste cinci ani (poate fi și o planetă din afara Sistemului Solar)?
V.L.: Fantomas nu are echipă, are câțiva prieteni și câțiva susținători din Clubul Fantomelor Financiare. E un proiect editorial artistic, nu unul antreprenorial. Mă amuz de câte ori sunt întrebat de unii naivi, sau uneori de cei mai radicali anticapitaliști, „când o să-mi vadă și mie cărțile în Cărturești?” Deci pentru ei nu e nicio problemă că mă numesc Fantomas și îmi pot cumpăra cărțile de la mall. Dacă mă numesc Fantomas și mă găsești în Cărturești, atunci îmi port aiurea numele. Fantomele nu se expun, se caută sau se vânează. Cei care mă susțin o fac din plăcere și dintr-un abces rece excentric. Pentru mine e ca și cum aș fi aterizat într-o lume care nu a văzut și nici n-o să vadă vreodată filmul Don’t Look Up. Nu sunt curios de mainstreamul literar din colonie, îi cunosc paradigma și cadrele medii care îl susțin și alimentează.
M.T.: Ai lucrat/lucrezi la un parc dendrologic din județul Vâlcea. În acest sens, ești unul dintre foarte puținii poeți români a căror viață ține pasul cu (și se reflectă fidel în) poezia pe care o scriu. Ce a implicat/implică acest proiect? Dar despre Rezidența Lubenița ce ne poți povesti?
V.L.: Ideea cu parcul dendrologic a apărut în 2020, când partenera mea a cumpărat o casă în satul Romanii de Jos, la 3 km de Horezu, cu o grădină destul de mare, dar abandonată, plină de mărăcini. O grădină care nu mai fusese curățată de 50 de ani, după spusele vecinilor. Trei luni mi-a luat doar curățatul terenului, am muncit de nebun și în timpul ăsta ideea parcului s-a conturat și mai mult. În mintea mea, copacii erau deja mari, chiar dacă nu aveam încă nicio specie plantată. În toamna aceluiași an, am plantat primele specii de arbori, începând cu specii autohtone care sunt ușor adaptabile la climă și sol și continuând cu alte specii din alte teritorii geografice, rezistente la temperaturi extreme. Am zis să le plantăm prietenilor noștri și oamenilor pe care îi apreciem câte un copac. Pe scurt, asta e povestea din spatele parcului dendrologic tematic. Și cum majoritatea prietenilor sunt din lumea literară sau a artelor vizuale, ne-am trezit că parcul e plin de poeți, cercetători, prozatori, artiști, traducători sau ecologiști etc., deci un parc tematic cam elitist, ceea ce nu era în planul nostru. Acum parcul include și alte categorii sociale, e mai degrabă cross-cultural, cross-race, cross-gender, mult mai apropiat de intenția noastră inițială.
Rezidența Lubenița este proiectul Galeriei Sandwich, eu am fost invitat în această rezidență în calitate de artist. Rezidența e în orașul Bechet, aproape de Dunăre și Dăbuleni. Un loc magic și extrem de fierbinte.
M.T.: Unde se poate scrie și edita mai bine poezie, în aer liber sau între patru pereți? Cum ar trebui să se raporteze omul secolului XXI, cu acces continuu la inteligența artificială, la (ideea de) natură?
V.L.: Ca să am condiții optime, la cei patru pereți mai adaug doi, deci cubul e locul ideal unde pot edita fără bullying. M-am născut și am trăit în secolul XX, din 2000 trăiesc în secolul XXI. Ce pot să-ți spun e că în prezent urmăresc catastrofele naturale pe ecran. Toți urmărim catastrofele naturale și militare pe ecrane, avem lumea în buzunar și asta ne dă un sentiment de siguranță. Fără telefon suntem niște rătăciți disperați, rămași fără apă. Pentru cei mai mulți, natura a devenit invizibilă, vedem doar produsele ei pe rafturi și tarabe. Și e foarte bine că nu o mai vedem.
