În loc de o scrisoare de doliu impregnată de lacrimi (ele au fost deja plânse – ca să apelez la o structură participială marcă înregistrată I.M.) voi alege, în semn de profundă considerație, să adun laolaltă acele momente împărtășite cu Ioan Moldovan care au contribuit semnificativ la educația mea deopotrivă poetică și civică.
Față de alții mai norocoși, eu am apucat să-l cunosc personal pe „bădia” doar cu puțin peste o decadă. Cel mai probabil ne făcuse cunoștință la vreo șuetă literară Marius Miheț, profesorul meu la acea vreme și coleg de redacție cu Poetul. Majoritatea interacțiunilor noastre ulterioare trădau o timiditate condescendentă din partea mea. Ca poet în prag de debut și cu multe lecturi restante, treceam prin sesiuni consistente de (auto)îmbărbătare până să ajung să fac o vizită la redacție; asta cu toate că întâlnirile succinte se desfășurau mereu sub auspiciile unei seninătăți iradiante. Aveam să învăț multe de la el.
Deși încă nu împlinisem bine douăzeci și doi de ani, Ioan Moldovan a acceptat să vorbească la lansarea volumului meu de debut, Șantier în rai. Se întâmpla în primăvara lui 2014, în fosta librărie cochetă Gutenberg de pe strada lui. Țin minte cu câtă căldură părintească (citește: de mânuitor de condei mult mai experimentat) a prezentat cartea publicului. Făcuse mai multe însemnări la câteva poeme pe care, spre sfârșitul evenimentului, le-a recitat în adevăratul sens al cuvântului, cadențat, răspicat. Pe cât de mult m-a sensibilizat această onoare care mi se făcea, pe atât de greu îmi puteam stăpâni, zilele următoare, bănuiala că „toate celelalte texte din volum or fi căzut la proba rostirii limpezi, așa a rămas doar cu astea trei”. Astăzi, cred că a fost o judecată realistă, nicidecum paranoia.
Anul 2014 a fost și cel care ne-a consolidat simpatia reciprocă: sub directoratul său (desigur, nu fără concursul colegilor săi de redacție de la acea vreme), am debutat publicistic în paginile Revistei „Familia”. Și tot el a fost cel care mi-a înmânat primul premiu literar relevant dintre cele pe care am reușit să le cuceresc până acum, Premiul „De-aș avea…”. Fără acest gest public al lui de apreciere, cine știe către ce alte „sporturi” aș fi virat cu timpul… Cert este însă că acest imbold venit de la administratorul local al breslei de care urma să aparțin s-a manifestat în varii moduri.
În toamna aceluiași an i-am citit poezia exhaustiv, ca la sfârșitul lui octombrie să organizez, împreună cu câțiva colegi de la Literele orădene pasionați de lirica extrem-contemporană, un spectacol de teatru experimental – „neo-dada” i-am zis noi – din versurile a douăzeci și șase de poeți bihoreni, printre care, cu un aport semnificativ, și Ioan Moldovan. Premiera a avut loc la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” (s-a jucat cu „casa închisă”), ca în anul următor să repetăm figura la Biblioteca Universității din Oradea. S-a creat la facultate atunci o emulație culturală acută, îmi amintesc că mulți colegi s-au arătat interesați de opera lui Ioan Moldovan. Unii ne dădeam replici prin campus citând pe de rost din versurile lui.
Au urmat ani în care ne întâlneam de Ziua Poeziei (care coincidea cu ziua lui de naștere) și la Zilele Revistei „Familia”. Binedispus și bonom, mereu îmi întorcea zâmbetul de salut. În subconștient, creditul pe care mi-l acorda înflorea încetul cu încetul, devenind motivație. Își înțelegea perfect rolul de punte de legătură între mai multe categorii de scriitori: consacrați și tineri, membri ai Uniunii Scriitorilor și neafiliați, de raftul întâi și grafomani locali. Ingenios, crea contexte în care, fără ca ierarhia valorică să fie dată peste cap, îi poftea la masa scriitorilor și pe cei mai puțin înzestrați cu talent și inspirație – în eventualitatea unei tardive „contaminări”, îmi permit să speculez. Nu de puține ori s-au creat dezbateri aprinse la ZRF, dar tot de atâtea ori a reușit Ioan Moldovan, cu dispoziția lui jovială, să calmeze spiritele. Nu stigmatiza sau înfiera pe nimeni, lumea se tempera singură la auzul tonului său cald și ferm.
În 2017 și 2018 i-am tradus câteva poeme în limba maghiară, pe care le-a publicat cea mai titrată revistă online din Ungaria de poezie universală, Versum. N-o să uit uimirea redactorilor citind în traducere poemul Despărțire: „După ce se vor liniști pulsarii vineți în cer/ după ce părul tău se va usca/ și marea își va reprimi cu un mîrîit matern/ grămăjoara de sare/ după ce vinul îl vom fi băut/ și sticla lui o vom fi aruncat între spinările valurilor/ atunci și nici atunci/ atunci și nici atunci.” Atât de simplu în imagistică și totuși de o metafizică atât de percutantă, evitând clișeele, parafrazez din memorie. „Da, așa se scrie poezie pe la noi”, am răspuns șugubăț și serios în același timp.
2019 a fost un alt an-cheie în definirea naturii colaborărilor noastre. Vara, mi-am susținut teza de doctorat despre lirica bihoreană, lucrare în care am comentat pe larg și volumele semnate de Ioan Moldovan până la acea dată. În cursul acestui demers, beneficiind de tihna necesară a studentului bursier, am avut ocazia să luminez cotloanele cele mai absconse ale acestei lirici fascinante mai ales prin balansul abil dintre apolinic și dionisiac, ca abordări poetice transcendentale. M-am delectat nu o dată cu această continuă resemnare senină din cotidian soră cu spleen-ul, din care s-ar putea chiar să-mi fi însușit o cotă parte. Verdictul capitolului Ioan Moldovan sau deontologia blazării este că autorul Mainimicului „poate fi declarat „Poetul transilvănean par excellence al generației ’80”. De la publicarea tezei mele încoace i s-au mai concretizat câteva proiecte poetice, noi argumente pentru imuabilitatea opiniei mele.
Cât despre ultimele trei borne bibliografice, se poate afirma fără vreun risc că Multe ar mai fi de spus (2019), Viața fără lume (2021) și Azi (2023) desăvârșesc una dintre cele mai constante, autentice și incitante poetici autohtone. Celei dintâi am avut privilegiul să-i fiu redactor, participând, în toamna lui 2019, cu ocazia centenarului Editurii Cartea Românească, la lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus” din București; de cealaltă parte, autorul a fost flancat de criticul Ion Bogdan Lefter, care a prezentat cartea extrem de laudativ – deloc surprinzător! Încântat de o nouă izbândă poetică a lui Ioan Moldovan, despre Viața fără lume am scris detaliat în paginile „Familiei”. Cât despre Azi, acesta e volumul din care l-am auzit ultima oară citind. Eram la Pragul Vaida, sala plină ochi îl urmărea atentă. A fost un festin liric de care, se simțea în atmosferă, avuseserăm nevoie cu toții. „Bădia” Moldovan ne-a administrat atunci o doză consistentă de hrană spirituală, pe care – aveam să învățăm un an mai târziu – va trebui să ne-o drămuim de acum încolo.
Nutrind o admirație de discipol față de poetul și fermentul cultural – dar mai ales față de omul – Ioan Moldovan, m-am lăsat de-a lungul anilor molipsit nu doar de tehnicile lui poetice și de strategiile de promovare a literaturii practicate de el, ci și, mai ales, de imaginarul lui bogat și, totodată, lipsit de prețiozități. Mai mult, am înțeles că proiectele culturale – în care prin inerția rotației e firesc să angrenezi nu doar prieteni și apropiați, ci și tot felul de detractori cu gânduri centrifuge – se pot face și cu răbdare și blândețe. Că nu demonstrativitatea, ci hazul și voia bună aplanează conflictele.
Astăzi, privind în urmă cu deferență, mă încearcă un sentiment blajin, ca atunci când constați că unul dintre marile tale pacte existențiale ți-a ieșit: de câte ori am avut ocazia, m-am străduit să mă revanșez pentru încrederea pe care mi-o acordase Ioan Moldovan încă de la început, fără vreun termen de valabilitate. Chiar și așa, dragă „bădie”, încă îți datorez enorm! De fapt, noi toți cei atinși de poezia ta, printre care și Uniunea Scriitorilor barem un Premiu „Mihai Eminescu”.
