1. Cum s-a conturat ideea romanului Maiorescu. Confesiunile unui stoic?
Romanul s-a născut la invitația lui Adrian Botez, coordonatorul seriei „Biografii romanțate” de la Polirom, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, cu care am colaborat ca la carte. El mi-a propus o listă cu posibili autori, lăsându-mi libertatea să aleg unul care mi s-ar potrivi. Deși erau destule variante ofertante, m-am oprit la Maiorescu. Din mai multe motive. Întâi de toate, pentru rolul esențial pe care Maiorescu l-a avut în modernizarea culturii noastre, dar și în consolidarea statului național român, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În al doilea rând, pentru biografia spumoasă a lui Maiorescu, a cărui existență nu se reduce la cariera excepțională pe care a făcut-o, ci ascunde numeroase momente de îndoială, căutări, frământări, excese, ticăloșii, trădări, biruințe, dar și înfrângeri. Dincolo de imaginea de om de cultură și om politic intransigent, intimidant prin dârzenie și determinare, Maiorescu a fost om. Om viu, pipăibil cu mâna, cum ar spune Nichita Stănescu. Ei bine, m-a interesat să reconstitui, pe cât posibil, destinul acestui om și mai ales ce se ascunde îndărătul măștilor pe care le-a purtat. De aceea, am încercat să mă strecor în spatele imaginii de intelectual rafinat și exigent, de ins manierat și corect, și să înțeleg cum va fi trăit el, cum se va fi raportat la sine și la ceilalți, cum va fi fost el cu adevărat. Iluzie orgolioasă, de care avem totuși nevoie când scriem biografii romanțate… Nu în ultimul rând, l-am ales pe Maiorescu pentru provocarea pe care o implică. Ați observat că lumea fuge de marii clasici? Din cele aproape 30 de cărți apărute în colecția „Biografii romanțate”, doar Bogdan-Alexandru Stănescu s-a încumetat să facă un Caragiale. În rest, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Slavici sau Macedonski încă așteaptă… După nebunia cu Iorgu-Bacovia, am zis că pot îndrăzni să mă apropii de Maiorescu, conștient de dificultățile implicite, date de faptul că s-au scris zeci de articole, studii și monografii solide, care au fixat coordonatele unei activități cu adevărat remarcabile.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Scrierea a mers relativ repede, dat fiind faptul că aveam adunată o bună parte din materialul necesar. Predau de mai bine de 20 de ani această perioadă din istoria literaturii române și asta m-a ajutat. Cel mai greu a fost să fixez unghiul din care voi aborda viața și opera lui Maiorescu. După ezitări inerente, am optat pentru formula confesiunii, un artificiu narativ care sper să fie suficient de convingător pentru ce mi-am propus să fac. În rest, lucrurile s-au mișcat firesc, echipa de la Polirom fiind admirabilă.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Maiorescu. Confesiunile unui stoic?
Mi-ar plăcea ca el să fie citit ca o alternativă la discursul critic și didactic, ca o poveste convingătoare despre destinul unui intelectual esențial pentru cultura română. Firește că m-ar bucura o lectură critică și curioasă, cum la fel de mult m-ar bucura să fi reușit să îl transform pe sobrul avocat și critic într-un personaj credibil. Dar asta o vor stabili cititorii…
