Raymond Carver (1938-1988) a murit cu două zile înainte ca acest volum de povestiri să vadă lumina tiparului la Londra, pe 4 august 1988. E vorba de ediția britanică intitulată chiar Elephant and Other Stories, cea care aduna exclusiv cele șapte povestiri noi, povestiri altfel incluse în ediția americană de tip antologie cu titlul Where I`m Calling From: New and Selected Stories, apărută cîteva luni mai devreme, pe 25 mai, chiar în ziua în care Raymond Carver împlinea 50 de ani. Cele șapte povestiri fuseseră scrise, în mare parte, de-a lungul anului 1986 și publicate în reviste (The New Yorker, Granta, Esquire) înainte ca scriitorul să descopere cancerul la plămîni care avea să-i fie fatal.
Pare neverosimil, dar cariera de prozator a lui Raymond Carver s-a întins pe durata unui singur deceniu.
După debutul din 1976 cu Will You Be Quiet, Please? (Taci, te rog!, Polirom, 2004), a mai apucat să publice trei volume de proză scurtă: What We Talk About When We Talk About Love (retipărită și sub titlul Beginners în varianta manuscrisului neredactat de editorul Gordon Lish / Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire, Polirom, 2005/2015), Cathedral (Catedrala, Polirom, 2006/2018) și Elephant / Where I`m Calling From. A scris, în total, 68 de povestiri, plus încă cinci găsite în arhiva personală de scriitoarea Tess Gallagher, soția sa, la mai bine de un deceniu după moartea lui.
Dar în acești doisprezece ani și doar cu aceste patru cărți de povestiri, Raymond Carver a reușit să fie recunoscut drept un maestru al genului, creînd o emulație comparabilă cu cea datorată cîndva lui Hemingway. La sfîrşitul anilor ’80, revistele literare americane foloseau ca argument pentru a respinge povestirile în manuscris, primite pe adresa redacției, sintagma Carver imitation. Ultimii ani ai vieții sale curmate prematur au fost, așadar, plini de recunoaștere: povestirile (dar și poeziile) îi sînt constant antologate și premiate, i se acordă distincții și onoruri, i se dedică numere speciale în reviste, este invitat să țină lecturi de poezie, cursuri și conferințe, să coordoneze antologii de proză scurtă americană…
Simplitatea și austeritatea stilului așa-zis „minimalist” al lui Raymond Carver (care nu e tocmai lesne de transpus în altă limbă, pot confirma) erau obținute cu multă trudă pe text. Carver obișnuia să lucreze intens fiecare proză, mergînd pînă la treizeci de variante (una dintre acele cinci povestiri inedite descoperite după moartea lui era o variantă sensibil diferită a povestirii „Plăcintă cu mierle” din acest volum). Acest așa-zis minimalism placat pe subiecte aparent banale, în care intriga/conflictul sînt deseori foarte bine camuflate, pot da impresia cititorilor neatenți sau nepricepuți că în povestiri nu se întîmplă mai nimic. Cu excepția povestirilor narate de protagoniști, dar chiar și atunci, naratorul lui Carver este extrem de reținut în a comenta faptele. Dialogul este în general, motorul narațiunii.
Și, într-adevăr, rezumate vulgar, subiectele lui Carver pot descumpăni prin lipsa lor de spectaculozitate – atunci cînd, firește, nu abordează frontal tragedia, dar nu e cazul aici: o văduvă în vîrstă se tot mută în căutarea unei liniști niciodată găsite spre exasperarea fiului („Cutii”), un cuplu trezit în noapte de un apel telefonic greșit încep să discute despre moarte („Cine o fi dormit în patul ăsta”), un bărbat bate la ușa fostei sale soții probabil în căutarea iertării („Intimitate”), un bărbat petrece o noapte albă privind casa de vizavi a amantei lui recent părăsită de soț în urma devoalării adulterului („Menudo”), un bărbat muncește ca să-și întrețină cu bani fratele, mama, fosta soție și cei doi copii adulți („Elefant”), un bărbat primește o scrisoare de adio de la soția lui înainte ca aceasta să părăsească domiciliul sub ochii lui („Plăcintă cu mierle”).
Dar cea mai atipică povestire din cariera lui Carver este și ultima povestire pe care a scris-o: „Însărcinare”. Redau mai jos geneza ei.
La începutul anului 1987 Carver a citit traducerea americană a biografiei Cehov (1984) scrisă de Henri Troyat, prolificul romancier și istoric francez de origine rusă, și un detaliu i-a atras atenția: „Spre sfîrșitul cărții am ajuns la pasajul unde doctorul lui Cehov, cel care l-a supravegheat în ultimele sale zile, este chemat de Olga Knipper Cehov la patul de moarte al scriitorului în zorii zilei de 2 iulie 1904. E limpede că Cehov nu mai are mult de trăit. Fără alt comentariu, Troyat le spune cititorilor că doctorul Schwöhrer comandă o sticlă de șampanie. Nimeni cu ceruse șampanie, bineînțeles, și-a asumat singur acest rol. Dar treaba asta plină de umanitate mi s-a părut un gest extraordinar. Înainte să-mi dau seama cum aș vrea s-o folosesc, m-am trezit deodată prins în mijlocul unei povestiri de-ale mele. Am scris cîteva rînduri, apoi o pagină sau două. Cum a putut să comande șampanie doctorul Schwöhrer atît de tîrziu în acel hotel din Germania? Cum a fost adusă în cameră și de către cine? Care a fost protocolul servirii șampaniei? După care m-am oprit și am continuat să citesc biografia pînă la capăt. Dar imediat ce am terminat cartea m-am întors la doctorul Schwöhrer și la treaba cu șampania. Eram foarte interesat de subiect. Ce anume făceam? Mi-era limpede doar faptul că întrevăzusem șansa unui omagiu, adus lui Cehov, scriitorul care însemnase atît de mult pentru mine…”
Partea cu adevărat tulburătoare este faptul că, pe cînd scria povestirea despre ultimele momente din viața lui Cehov, cel răpus de tuberculoză, Carver încă nu fusese diagnosticat cu cancerul pulmonar. Astfel, proza care închide volumul, o ficțiune bazată pe biografia idolului său literar, s-a dovedit a fi un omagiu premonitoriu. Fără s-o știe încă, și-a reflectat finalul în propria povestire. În chiar ultima sa povestire.
