Jὀn Kalman Stefẚnsson reprezintă pentru mine o descoperire esențială, magică. Am devorat Trilogia fiordurilor, după care Povestea Āstei – Polirom, 2022, traducere din franceză de Magda Răduță. O carte care nu se poate povesti, nici ecraniza (la un nivel la fel de covârșitor). Cum e sindromul Stendhal? Bătăi rapide de inimă în fața frumuseții. Inefabilului. Nu, nu am leșinat, dar marcat voi rămâne multă vreme. Știu că „despre ceea ce nu putem vorbi, cel mai bine este să tăcem” (Wittgenstein), dar n-am puterea să mă abțin. Bine scrie Raluca Selejan în Observator cultural, că după citirea romanului „nimic nu va mai fi la fel” și că-ți vei dori să mergi neapărat în Islanda.
Iar acum a apărut Absența ta e întuneric (Polirom, 2025, traducere de Ovio Olaru – absolut impecabilă). Liniaritatea cronologică e abolită. Devii stăpânul timpului. Un fel de levitație reversibilă. Te instalezi într-o ubicuitate stranie. Misterele sunt păstrate cu sfințenie. Ești „dus de nas” cu o știință insolită a compoziției. Romanul te cheamă „acasă”, te poartă prin vârtejul unui trecut miraculos, fascinant. Titluri de capitole, subcapitole, poematic și stâncos, însă nu te pierzi, nu te deranjează atâtea acțiuni începute, amânate, multiple foldere deschise, în care ești prins, virusat, electrizat. Ești prizonier voluntar într-o canava epică stil pânză de păianjen. Unde a mai existat o poveste de dragoste polifonică într-un fel de icoană imago mundi? Aici, cu siguranță. Uneori apare și autorul însuși, în pauzele „facerii” cărții, cu dubiile inerente și viața cotidiană, în brize metatextuale. Și ne reamintește că „n-ai cum spune o poveste fără să te rătăcești… fiindcă trăim, în același timp, în toate timpurile”. Efervescență misterioasă care răvășește. Et pour cause!
Autorul-personaj e conștient că „uneori întrebările sunt viața, iar răspunsul la ele e moartea”. E greșit și periculos să asculți de inimă, dar nu te poți abține și te duci „încotro indică acul magnetic al inimii”. Părintele Pétur se împrietenește cu un poet german mort de mult. Soția unui fermier scrie un articol despre puterea râmelor, care reprezintă „gândul lui Dumnezeu”. Ele ajută solul să respire. Pe fiecare pagină, natura e omniprezentă. Păsările călătoare dau năvală cu cântecul lor și promisiunea verii pe aripi. Oare „ce Dumnezeu le aduce aici, în nord, la frig și lumină, departe de căldură și tărâmuri mai blânde”? Fata Aldis face o călătorie cu logodnicul ei în inima fiordului. O pană la mașină tulbură acul magnetic al inimii. Se opresc la o fermă izolată. Aldis e fascinată de apariția tânărului Haraldur. Devine brusc vulnerabilă, dezorientată, iresponsabilă. Nu mai poate respira. După ce se întoarce acasă, își lasă logodnicul, orașul, confortul și face o călătorie dură spre Haraldur, luând cu sine poeme de Neruda și Iubita locotenentului francez de Fowles. Cum e mai bine? Să-ți „sufoci inima, sacrificându-te, ba chiar trădându-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmând busola inimii?” Poate că nu se poate să trăiești „fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi”.
Și din nou apare naratorul omniscient, plângându-se de amnezie, aranjând foile scrise, adunând povești, sesizând marele paradox: „deși nu facem decât să acumulăm cunoștințe, cu cât știm mai mult, cu atât înțelegem mai puțin”. Ce face acum părintele Pétur? Se oprește istovit la poala dealului. Calul trebuie să se odihnească. Deodată e copleșit de magia naturii („frumusețea va salva lumea” – Dostoievski). Începe să plângă, iar calul nu suportă lacrimile și „îi rumegă ușor umărul cu îngrijorare”. Părintele mulțumește păsărilor pentru „fidelitatea lor frumoasă pe care n-o merităm”, pentru că ele vin an după an cu optimism și „cu credința de nestrămutat că viața învinge mereu”. Frazele cărții sunt „ca un tren lung, care înaintează încet, cu vagoanele legate compact, trase de o forță imensă, invincibilă”. Din când în când, iubirea, cu tonuri de imposibilitate. Sὀley e căsătorită. Când zâmbește, „lumea se resetează”. O merită soțul ei? Unde „zac îngropați dragonii pe care i-a învins ca s-o cucerească? ”
Scriitorul-narator trece din poveste în poveste. Scrie și știe: „când scrii, vezi prin ziduri”, ba chiar înțelege că „viața fără să te iubesc nu e viață, e lapoviță”. Relatează cu încetinitorul, scenele se dilată, detaliile vin să reseteze epicul, se trece de la un personaj la altul, stările sunt disecate mereu din alte și alte unghiuri. Ca într-o simfonie narativă. Revine, extinde, aduce noi detalii, în cercuri concentrice. Totul începe cu cuvinte, dar „acestea pot fi complet inutile, dacă nu sunt urmate de o îmbrățișare”. Cunoștințele s-au extins, dar omenirea nu e mai fericită. De la personaje, frazele vin spre narator, care le disecă, le repetă, le cerne, până iau forma unui poem, adesea repetitiv. Nu ne putem pierde în hățișul temporal, deoarece autorul creează un fel de rezumate poetice. Umanitatea suferă când un destin e uitat, „când o poveste care merită consemnată, scrisă într-o carte, dispare fără urmă în uitare”. De multe ori, poveștile se repetă, „își mușcă propria coadă”. Nimeni nu poate explica plenar cum au reușit islandezii „să supraviețuiască atâtea secole pe pământul lor arid și aspru – probabil că trebuie să numim asta a opta minune a lumii”. Aici fiecare om „își poartă propriul bagaj, rănile sale, nodurile sale”. Uneori e atât de greu „să trăiești, încât se vede de pe lună”. Unii mor, dar viața continuă netulburată, „nu se oprește nici măcar o fracțiune de secundă, nu contează cine moare”. Un paradox guvernează totul: „viața fuge în permanență de moarte, dar totodată mereu înspre ea”. Dragostea e primordială – „singur și fără tine e moartea” sau „absența ta e întuneric”. Iubirea „pune stăpânire pe tine ca un drog… mai ales dragostea care nu are voie să fie văzută și care apoi se transformă în materia întunecată care conduce lumea.”
Metaliteratură rafinată, conștient și subconștient, țesătură narativă insolită. Cum să mă exprim evitând clișeele? „Ceea ce nu înțelegem lărgește lumea” – spune un personaj. Eu cred că am citit o capodoperă absolut fosforescentă, de o uimitoare perenitate.
