Samantha Harvey a studiat filosofia și scrierea creativă, predă cursuri de scriere creativă la Bath Spa University și explorează în cărțile sale teme filozofice, genul science-fiction sau scrie despre teme sociale. Orbital este al cincilea ei roman și al doilea tradus în limba română (în 2010 s-a tradus, la Editura Litera, Ținutul Pustiit, cartea de debut).
Când o carte ia un premiu important, îmi pare legitimă speranța cititorilor că vor citi o carte foarte bună. Iar Orbital a luat, în 2024, Booker Prize, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, acordat anual celei mai bune opere de ficțiune scrisă în limba engleză și publicată în Marea Britanie sau Irlanda, indiferent de naționalitatea autorului. Premiul recunoaște excelența unei opere în limba engleză și acordă notorietate globală autorului. Cu alte cuvinte, regula ar trebui să fie: premiu mare = carte mare. Președintele juriului Booker Prize a afirmat că Orbital este „o carte despre o lume rănită” iar argumentele decernării premiului au fost legate de emoția pe care o transmite cartea, care vorbește despre „fragilitatea vieții”.
Orbital descrie viața de o zi a șase astronauți din țări diferite, aflați la bordul unei stații spațiale, care privesc Pământul din spațiu.
Laudatio
Nu aș fi sinceră dacă aș scrie că romanul scriitoarei Samantha Harvey m-a impresionat. Am citit-o greu, fragmentat, în mai multe reprize. Și nu pentru că scriitura ar fi filosofică sau prea densă, că subiectul ar necesita momente de analiză, de reflecție. Romanul, dacă îi pot spune roman, mi s-a părut plictisitor. L-am privit ca pe o carte aliniată la agenda culturală a momentului, agendă născută din diferitele politici publice actuale, cu care suntem bombardați zilnic, fără a regăsi în carte o estetică profundă sau un subiect incitant care să nască analize, să pună întrebări. Din aceste motive am renunțat de atât de multe ori să continui să o citesc încât, când o reluam, nu mai știam despre ce este vorba în bucata deja citită.
Orbital se vrea o odă adusă Pământului care atacă, chiar dacă discret, schimbările climatice (taifunul la care se revine pe parcursul cărții, furtunile violente, dezastrele, poluarea). Numai că Harvey scrie banal, detașat și prea contemplativ despre toate acestea. Uneori întâlnim și pasaje frumoase, poetice: „Pământul este răspunsul la fiecare întrebare. Pământul este chipul unui iubit exultant… Pământul este o mamă care își așteaptă copiii să se întoarcă”, alteori e descris folosind o paletă de metafore, însă nu a fost suficient să mă convingă că romanul merita un premiu atât de important, mai ales că, doar cu un an în urmă, fusese acordat unui roman formidabil, scris de Paul Lynch, Cântecul profetului.
Și nu, nu sunt împotriva abordării în literatură a acestor teme actuale. Până la urmă, ele ne colorează viața, ne dau dureri de cap, ne aduc fericire sau tristețe, e normal să le regăsim și în literatură. Însă cred că există o mulțime de tehnici literare și nenumărate subiecte care, abordate cu totul altfel, ar reprezenta o adevărată odă adusă pământului – fără a fi doar un simplu elogiu – și ar aduce în atenția cititorului, fără să plictisească, problemele omenirii și ale planetei. Stilul detașat plictisește și banalizează aceste teme, îl îndepărtează pe cititor de ele. Iar ce mi se pare mai grav este că îl îndepărtează de lectură și de încrederea că aceste premii se dau exclusiv pentru valoare literară, indiferent de tema aleasă.
Samantha Harvey scrie atât de plat despre frumusețea Pământului încât cartea mi s-a părut un eșec literar, o ratare stilistică. Nu simți uimire, nu simți vertij, nu simți fragilitatea planetei. Nu te înspăimântă furtunile, dezastrele sau poluarea. Cu alte cuvinte, cartea a ratat exact ce trebuia să provoace, vorbește despre frumusețea Pământului și despre problemele planetei și ale omenirii fără să le facă vizibile.
Intriga și personajele
Nu întâlnim în Orbital o intrigă. Nu există nici acțiune. Există personaje, dar ele sunt vagi, lipsite de putere, iar subiectul nu este condus de personaje. Cei șase astronauți privesc Pământul din spațiu fără a simți emoții reale (excepție făcând moartea mamei unuia dintre ei, nici aceea prea puternică). Autoarea ne invită, prin intermediul a șase personaje palide, la o reflecție despre pământul în care locuim, a locului pe care în ocupă acesta în marele Univers, la perspectiva (o perspectivă care poate fi diferită: un astronaut se gândește cum poți să crezi în Dumnezeu când vezi atât de multă frumusețe, în timp ce altul se gândește cum poți să nu crezi în Dumnezeu) pe care o ai când privești Pământul de departe. Însă invitația mi s-a părut la fel de palidă ca personajele. Poate doar partea de final să te emoționeze. Doar că m-am întrebat dacă merită să citești 200 de pagini pentru o emoție târzie, de final: „Nu există nimic altceva și nu a existat niciodată. Când pământul revine, te gândești, oh, da, ca și cum tocmai te-ai fi trezit dintr-un vis captivant. Și când oceanul revine, te gândești, oh, da, ca și cum te-ai fi trezit dintr-un vis într-un vis, până când ești atât de plin de vise încât nu mai găsești nicio cale de ieșire și nu te gândești să încerci.”
Ecologia în literatură
Problema criticii mele nu o reprezintă ecologia ca temă în literatură, problema este ecologia fără un conflict estetic, fără o abordare stilistică care să atragă cititorul și nu să-l îndepărteze.
Am să dau doar câteva exemple de cărți mari, care abordează tot probleme ecologice, dar o fac într-un stil genial, cu un impact devastator asupra celui care citește: Margaret Atwood (la ea schimbările ecologice sunt politice și violente), Cormac McCarthy (problemele ecologice sunt doar o consecință).
În Orbital planeta e contemplată; în literatura mare, despre care am scris mai sus, planeta e trăită sau chiar pierdută, distrusă. Samantha Harvey contemplă planeta, Atwood o compromite ireversibil, lumea se destramă sub ochii personajelor iar limbajul e ironic și crud. Atwood te face complice, Harvey te transformă într-un simplu spectator. Cât despre McCarthy, diferențele sunt și mai evidente: acesta nu vorbește despre climă, nu descrie planeta ci o lasă să moară sub ochii tăi, îți arată ce rămâne după.
În opinia mea, literatura care funcționează pe tema schimbărilor climatice nu este cea care admiră planeta ca și cum ar fi o piesă de muzeu învechită, pe lângă care ai trecut de nenumărate ori și – tocmai de aceea – nu-ți mai provoacă emoții, ci literatura care lasă să se distrugă vieți, natură, sisteme economice, politice și sociale, care naște conflicte, durere, traume, victime.
În comparație cu Atwood și McCarthy, Samantha Harvey ne invită să citim o carte mai degrabă de suprafață decât de adâncime: e bine intenționată, impecabil documentată, dar cam atât. Cartea ei vorbește despre o catastrofă globală ca și cum ar fi un screensaver.
Stil
Întâlnim multă descriere contemplativă în romanul scriitoarei britanice, Pământul este „o orchestră complexă de sunete, o fanfară de fierăstraie și suflători într-o repetiție dezarticulată, o cacofonie aeriană de motoare ambalate, o bătălie la viteza luminii între triburi galactice, un ricoșeu de triluri ce se ridică din umezeala unei dimineți într-o pădure tropicală…” Aceste descrieri, frumoase dar detașate și contemplative, ale Pământului reprezintă practic miza cărții. Numai că simpla contemplare nu mi s-a părut suficientă pentru a atrage. Harvey suspendă acțiunea, suspendă conflictul, suspendă evoluția interioară, suspendă tensiunea temporală și în locul lor oferă doar observații lirice și fragmente de meditație. Descrieri „frumoase”? Da. Dar plate. E o proză fără nerv. Întâlnim și metafore sau comparații poetice: „Planeta cânta ca o lumină”; „vălul negru de văduvă al nopții”, „suntem niște frunze purtate de vânt”; „noaptea coboară o aripă de beznă”,însă, având în vedere tema aleasă, nici ele nu m-au convins că am de a face cu o capodoperă.
Scriitoarea britanică folosește un limbaj uniform emoțional, frazele curg toate la același nivel de intensitate, nu există accelerație, contrapunct, ruptură, totul e la fel de „important” – așa încât poți să tragi concluzia că, dacă totul pare la fel de important, nimic nu este important.
În loc de concluzii
Totuși, dacă ne retragem puțin din plictisul despre care am scris, există și virtuți în Orbital. Una ar fi documentarea, acuratețea științifică. Rutina stației spațiale e bine documentată. Mă întreb: Oare o bună documentare e suficientă pentru a ajunge la o literatură de valoare? Oare exactitatea tehnică compensează absența unei experiențe estetice? Cealaltă virtute, ironic vorbind, e scurtimea cărții. Măcar nu te plictisești pe parcursul a 600 sau 700 de pagini. Sunt 215 pagini însă, altfel aranjat o parte din text, se pot reduce cu ușurință la puțin peste 100.
În rest, las fiecăruia să înțeleagă mai mult sau mai puțin din Orbital. Poate că eu am înțeles prea puțin și cartea este o capodoperă.
Îmi asum riscul pentru tot ce scriu. Mie mi s-a părut o carte ternă: abordează o temă mare dar scrie despre ea cu miză mică, chiar ușor oportunistă. E o carte în care emoția e doar declarată, nu și trăită. Literatura din Orbital este „responsabilă”, mizează pe teme de interes care se regăsesc pe agenda culturală actuală. Dar mi s-a părut o literatură sterilă. Cartea poate fi văzută ca un exponat de muzeu, interesantă dar goală ca experiență. Iar tema schimbărilor climatice, în opinia mea, e scutul pe care l-a ales Harvey. Fără acest scut, cartea n-ar fi rezistat unei critici severe.
Eșecul major al romanului constă în faptul că autoarea a ales o temă bună, de impact, apoi a neutralizat-o prin stil și abordare. Schimbările climatice presupun urgență, violență, discontinuitate, pierdere, frică. Samantha Harvey scrie calm, egal, antiseptic, iar rezultatul poate fi catastrofal fiindcă o temă violentă, tratată cu un limbaj anesteziat, domesticește o catastrofă până când nu mai deranjează pe nimeni. Orbital nu e o carte slabă pentru că vorbește despre schimbările climatice, ci pentru că le transformă într-un simplu decor pe care-l vezi mereu, ți se pare pașnic, familiar și nu te mai impresionează. Iar plictiseala, pe care o poate produce o astfel de abordare, nu este o reacție subiectivă, ci efectul direct al unei scriituri care evită riscul, conflictul și intensitatea. Dacă aștepți emoție viscerală sau o analiză profundă, cartea dezamăgește, Orbital este, mai degrabă, un eseu „pretențios” despre climă, scris fără suflet sau emoție, pe o temă care aduce premii.
