Toate viețile sunt romanești (ba chiar romane adevărate), mai puțin cea a Oliviei Grecea, care e un fel de psihodramă (oarecum normal pentru cine e regizor de drept). Una, ce-i drept, romanescă și ea, căci debutul cu Toată tinerețea pe care o dau mai departe (Fractalia, 2024) are dimensiunile unui roman (unul, cantitativ, mai omenesc). Olivia face aici o acută hermeneutică de sine, secționată în capitole tematico-biografice greu de rupt unele de altele, căci interferente. E o poezie analitică pe fir biografist ușor învălmășit, în care, zice Olivia însăși – în Vatra, nr. 7/2025 –, scrie despre sine „cea de acum care le conține pe mine cele de dinainte”, „cu atenție la emoție, umor, sarcasm, responsabilitate”; și scrie „din sfîșiere și reconstrucție”. E o saga introspectivă și retrospectivă care echivalează o întreagă terapie la psihanalist. Nu-i de mirare, căci Olivia, în loc să recurgă la canapeaua unui specialist, e ea însăși specialista. Scrisul e o terapie mereu recomandată de psihanaliști și, bunăoară, în Jurnalul de psihanalist al lui Vasile Dem. Zamfirescu una dintre paciente – Teodora – îl și servește cu un caiet de poeme (și Liiceanu s-a scos din depresie scriindu-și jurnalul). „Exprimarea prin artă în cura psihanalitică, zice V.D.Z., facilitează catharsisul, interpretarea și conștientizarea”, ședințele de terapie fiind, de fapt, colocvii hermeneutice menite să exorcizeze factorii inhibanți. Debutul Oliviei are și el evidente funcții curative și e un solilocviu hermeneutic. Unul realizat cu o febră analitică de-a binelea compulsivă. În orice caz, e o introspecție frenetică și nemiloasă. Cele trei promotoare de pe copertă – Medeea Iancu (un fel de coordonatoare a lucrării, după mărturia Oliviei), Mihaela Michailov și Iulia Militaru – notează, consonant, mărcile esențiale ale acestui control de sine făcut din „resturi de viață” (Medeea) folosite într-„o descătușare eliberatoare” (Mihaela) care duce la „un bildungspoem vindecător” (Iulia). Olivia, practic vorbind, nici nu procedează ca un poet (nu vînează expresivități metaforice – deși sînt probe de imaginație fulgurantă de nuanță expresionistă – și nici nu elaborează în perspectivă simbolică), ci mai degrabă ca un clinician scrupulos, care face expertiza simptomelor cu rigoare aproape patetică, dar îndoindu-se de orice diagnostic. Declamă adesea eseistic, de parcă ar scrie editoriale de actualități sociale sau literare, fiind mereu angajată într-o dezbatere (cu sine în primul rînd, dar și cu societatea și regulile ei): „în artă logica de producție împarte artiștii în emergenți și consacrați./ consacrarea e dată de succes. succesul poate fi de public sau de critică./ succesul de critică nu vinde neapărat, dar succesul de public vinde/ și e dezirabil” etc. (Contractură). Nu se sfiește de asemenea recitaluri de sociologie folclorică pentru că le încadrează imediat într-un vîrtej de notații personalizate ale frustrării. Și-a și alcătuit un catalog de teme/borne prin care să treacă neapărat, de la copilărie la adolescență, de la dragoste la dezamăgire și singurătate, de la condiția artistului proletar la feminism ș.a., dar parcelarea metodică nu se simte, căci peste toate trece vîntoasa anxietății. Ce-i drept, nici nu face mult tapaj pe seama fiecărei teme, rezolvîndu-le ca părți dintr-un flux omogen de pierderi și frustrări. (Pe partea de feminism pare să fie de acord cu Amelie Nothomb, pentru care „să-i spui unei femei că e frumoasă e ca și cum i-ai spune că e proastă”. Problematica o solicită și irită în egală măsură).
Nu de unde pornește contează, ci unde ajunge: la o exasperantă criză de sine. Ea însăși, dar și lumea, stau sub semnul îndoielilor (de fiecare dată, nu una, ci o avalanșă) și al exasperărilor, căci la Olivia „oricum ai fi ai greșit”. Premisa acestei inspecții febrile e o vină fondatoare, imotivată, dar existențială. Problematizarea tuturor lucrurilor, de la afecte la gesturi, de la condiția femeii la condiția creativă și de la libertatea artei la funcționalitatea clișeelor și tabu-urilor sociale, e atitudinea provocatoare în care e instalată Olivia. Dar problematizarea tuturor acestora e irezolvabilă, pentru că fiecare gest poate primi o mulțime de sensuri. Suspiciunea Oliviei (de sine îndeosebi) e insațiabilă: „pe scaunul din spate o polițistă mă privește cu/ înțelegere?/ compasiune?/ solidaritate?/ milă?/ teamă?/ indiferență?”. Incertitudinile vin de-a valma și într-un ritm frenetic, întreținînd un climat de panică. Ipotezele „interpretative” angajează o avalanșă semiotică, concretizată într-un vuiet interogativ și retoric. O neliniște electrizată stă la baza oricui gest, a oricărui aforism (defularea Oliviei ajunge mereu la stilistica sapiențială), iar panica aceasta fondatoare explodează în frenezie. Ritmica e un element esențial al poemelor și ea pare a fi vectorul angoasei ca epifanie a anxietății identitare. Olivia scrie o poezie de verbe implicate într-o acțiune introspectivă în care și nominalele sînt acțiuni. Saga ei analitică e o frenezie a neliniștii, o febră excitată a pierderii/derutei de sine. Olivia nu știe ce să facă cu sine, altceva decît să se interogheze febril și panicat. Variațiile de discurs (inclusiv implanturile de citate) sînt și ele o garanție a neliniștii (niște pari de care se agață), dincolo de ușoara atitudine experimentală. Niciunde nu e loc pentru Olivia dincolo de freatica neliniștii. De unde, firește, o frenezie a angoasei de sine expusă într-o hermeneutică inclementă. Fluxuri – și alternative, și simultane – de tandrețe, iritare și exasperare țin astfel temperatura paroxistică a acestui examen auto-psihanalitic aproape dureros, dar cu ieșirea suspendată.
