Stolul 2024. Pe urmele minimaliste…

…ale lui Andrei Bodiu calcă azi un alt Andrei – Peptine – cu Sunt eu și criza mea temporară, de la Cartex (2024). Cam jumătate placheta (căci nu-i mai mult, minimalismul trebuie să respecte, firește, și regula cantitativă) se ține scrupulos de poetica tautologistă a lui Bodiu, adică de acele notații fără vibrație care sînt o pură tautologie a realului, notații fără nici o pretenție de a semnifica ceva dincolo de ele sau de a ascunde ceva în ele, ci care doar reproduc realul ca epifanie a opacității. E stilistica lui „nu e nimic nici dincolo, nici dincoace, nici înăuntru”: doar imanența în propriul ei contur. Poemele sînt niște instantanee care se dezic de orice iluzie, resemnate deplin în insignifianța imediată și definitivă. Dar tocmai acesta e atentatul: la orice iluzie că se poate ieși, cu cine știe ce poietică, din insignifianță, cum speră îndeobște poeții. Nu se poate, a spus-o și Bodiu, o confirmă și Peptine: notația e o capcană închisă, o mandală a nimicului: nu spune decît ceea ce se vede, iar ceea ce se vede nu iradiază, nu reverberează, nu e o litotă și nu are intenții alegorice clandestine; e opacitatea în sine, realul fără transparență și fără cod, fără dedesubturi și fără elan; doar cu lehamite. E decît atît: un instantaneu. Nici o artă nu-l poate exorciza de vidul în care e închis și nu-l poate înzestra cu calități semnificative ori semnificante. E o depresie definitivă a poeticii, iar realul nu mai poate fi mîntuit: e cît e și e doar ce e: „8:45 dimineața/ pe partea cealaltă a drumului/ e o rață maro cu aripile întinse,/ privește mașinile care trec” (Preocupări obsesive). Dacă poetica nu mai poate face eroisme, n-are nici un sens să facă eroisme cotidianitatea ca atare, așa că materialul cel mai potrivit pentru această deprimare – și estetică, și ontologică – sînt scenele cele mai banale (dacă se poate și ușor provocatoare cu pudorile consacrate): „Tata renovează baia/ renovează e un cuvînt mare:/ voia să înlocuiască gresia/ și cînd a dat să scoată bucățile de lîngă perete,/ a căzut toată faianța/ în orice caz, la baie nu pot să mă duc/ așa că ies în curte să mă piș/ încerc s-o fac și pisica mi se tot pune în față/ o iau și o arunc spre mașină/ mai cu grijă mai cu nervi/ e un motan special:/ deși maică-sa nu e de rasă,/ a luat de la bunică-sa și e leit unei pisici birmaneze,/ cu tot cu blăniță cenușie.” În realitate Andrei n-are, totuși, inima să lase incidentele în totală inutilitate așa că, pe ușa ironiei, le dă o morală – una pe care, firește, o compromite, dar care nu-i lipsită de o ilicită nostalgie după compasiune și camaraderie (care, oricît de caricate și șarjate, supraviețuiesc): „cum mă amuz la aburii ridicîndu-se din locul țintă,/ intră din nou în cîmpul meu vizual/ se încordează și la scurt timp se pișă și el/ cînd taică-meu o să ațipească,/ îl voi lua în cameră/ ș-am să-i dau din bobițele scumpe/ ale ciobănescului de Berna” (Chi non piscia in compagnia o è un ladro o è una spia). „Valori” puse într-o situație compromițătoare și tratate cu desconsiderație, dar reactivate chiar în asemenea climat necorespunzător, cultivă Andrei. Regula e ca mai întîi să fie ofensate, cît de cît terfelite, spre a-și releva reziliența. În principiu însă lumea e tratată sarcastic tocmai prin reducția ei la insignifianță. Opacitatea realului nu e un amendament al depresiei, ci o condiție apriorică prin care ea capătă o consistență de-a binelea metafizică.

În concisul cuvînt-înainte al plachetei, Alex Higyed vorbește de „autoportretele denigrante” pe care le expune Andrei. E cealaltă linie de front pe care combate Andrei, dublînd depresivitatea celei care denunță orice pretenție de sens și semnificație. În mod tradițional (aproape inevitabil), poeții se proiectează ca un cumul de virtuți ori baremi ca un exces de calități. Andrei procedează în răspăr și se reprezintă ca un cumul de slăbiciuni și inabilități. Nu e o rețetă neapărat nouă această rețetă a „iubitei locotenentului francez”, prin care se triumfă tocmai prin slăbiciuni. Pe toate slăbiciunile – epopeice în felul lor – s-a bizuit Mircea Ivănescu, iar Angela Marinescu a practicat de-a dreptul patetic denigrarea de sine, în ideea că autodenigrarea sporește/garantează autenticitatea angoaselor. Dar într-o poezie care nu poate face altceva decît să consemneze realul mortificîndu-l într-o imagine nu se putea face paradă de sensibilitate, de compasiune, de idealități ș.cl. Dimpotrivă, trebuie credibilizate, nu doar mărturisite toate precaritățile. E ceea ce chiar face Andrei, adăugînd notațiilor inerte un ghem destrămat de psihisme sau făcînd apoteoza nostalgică a degradării cotidiene, mîntuită în inocență afectivă: „cincizeci de ore lucrate/ sute de pahare spălate/ haine mirosind a băutură,/ deteriorate și pătate de înălbitorul/ pentru curățarea veceurilor./ Mîini scorojite, rușinate,/ ce abia așteaptă/ să îți mîngîie corpul catifelat,/ străin mizerabilei vieți/ de noapte” (Patru zile). Bineînțeles că Andrei lucrează poemele pe dos, făcînd apologia romantismului tocmai cînd îl declasează: „problema principală a Romantismului/ e că nu este contemporan/ asta pentru că n-am mai citit pe undeva/ că iubirea ar însemna/ să-i cunoști părinții transpirat fleașcă/ pentru că ai alergat doi kilometri/ doar ca să cumperi niște picături de nas” etc. În orice caz, dacă zice ceva de rău, sigur nu-i cum zice. Și nici el nu crede.