Stolul 2024. Fiziologia traumei (I)

Debuturile în poezie au devenit de-a dreptul amenințătoare pentru viața cititorilor, chiar și pentru a cititorilor-promotori (de nu cumva mai ales a lor). Cel puțin așa se deduce din textulețele de escortă care ocupă spațiul copertei a IV-a. Mulți dintre semnatari se simt literal cu sufletul la gură, în prag să rămînă fără aer (dar nu și, din fericire, fără grai). E un fel de leggere pericolosamente mai riscant decît era futuristul vivere pericolosamente. Pare că abia acum poezia a atins gradul de agresivitate pe care i-l pretindea Gottfried Benn, pentru care poezia nu trebuia să fie nicidecum o floricică sau o bomboană mentolată oferite cititorului, ci o măciucă trîntită direct în moalele capului. În orice caz, ceva cu zguduiri și idei subversive, menite să provoace o metanoia în sufletul cititorului, una de gradul unui cutremur. Cam așa cum a simțit Olga Ștefan citind Singuri sub rîsetele familiilor perfecte (Casa de editură Max Blecher, 2024) a Simonei Sigartău: „Rar am citit o carte de poezie care să mă țină într-un asemenea hal cu sufletul la gură”. Simona face două victime deodată, dar măcar Mihók Tamás transformă primejdia în voluptate și ne dă îndemn: „Lasă-te zguduit de vibrațiile de la suprafață și vei aluneca pe nesimțite în gura hipocentrului furibund.” Nu-i mai puțin periculoasă nici poezia Nicoletei Șimon din (Ingrats) (Cartex, 2024),în care dăm peste „un univers criptic care te înghite”, după cum ne previne Ramona Boldizsar (Ramona coordonează una din cele mai relevante colecții de poezie – Amaterasu – și s-ar fi putut imuniza pînă acum) și din care nu există scăpare, căci, zice Gelu Diaconu, „ajuns la final, nu vei avea încotro și va trebui să te întorci ca să reiei totul de la capăt”. Și mai pe șleau ne spune pericolul Emilian Pal, pentru care Cu mine, cu voi, cu nimeni (Junimea, 2024) a lui Adrian A. Agheorghesei e „singurul glonte adevărat în rafala de gloanțe oarbe” trasă de ceilalți poeți. Lucruri mari face și Emma Mihăescu în Fitiluri (Charmides, 2024), o carte în care, ne anunță Olimpiu Nușfelean, „poeta desferecă existența din nimicnicie prin căutarea adevărului – și autenticității – trăirii”. Alte zguduiri par a privi în special domeniul strict al poeziei tinere, dar nu fără a afecta și sufletul de cititor. Iluzia Popescu, cartea lui Alexandru Constantin Popescu, editată post-mortem de Dumitru Crudu și Șerban Axinte, e dintre cele mai eficiente în acest sens, fiind – zice Crudu – „ca o explozie” care „dinamitează întreaga poezie românească tînără a acestui început de secol” și care, după Axinte, e dintre acele cărți „care schimbă ceva în cel care le citește”. Șanse depline de atentat la reprezentativitatea generațională are și Andrei Peptine, cu Sunt eu și criza mea temporară (Cartex, 2024), volum care, după aprecierea lui Florin Dumitrescu, „are toate șansele să devină eticheta unei întregi generații.” Mai modestă, dar nu nesemnificativă, ar fi și inițiativa lui Iustin Butnariuc din Zîmbim, radiația nu s-a stins (Max Blecher, 2024), carte care, după Radu Andriescu, „aduce o fațetă nouă poeziei noastre de azi”. Sînt și debuturi care nu amenință ordinea, dar care depun cîte „o mărturie vibrantă, pătrunzătoare”, după cum a simțit Medeea Iancu citind Toată tinerețea pe care o dau mai departe (Fractalia, 2024) a Oliviei Grecea. E posibil ca limbajul cam belicos al cititorilor să exprime o dorință de schimbare mai aprigă decît a poeților înșiși și să pregătească terenul pentru o revoluție. În orice caz, el pare a semnaliza un orizont impacient de așteptare pe un fond de dezamăgire exprimată ca entuziasm. Se-nțelege că, în pofida acestor anunțuri spăimoase, cele mai multe debuturi sînt, ca să zic așa, de treabă, dar nu mai mult. Între toate, cu „un debut răscolitor” (dar chiar așa și este, cum zice Medeea Iancu) a venit Izabel Marin, cu Noi ce sunTem (Fractalia, 2024).

Marea temă a poeziei tinere (de ani buni) e alimentată exclusiv de frustrări și traume, multe dintre ele domestice, dar excitate pînă la a deveni pandalii psihiatrice sau parade de simptome entropice.

Marea temă a poeziei tinere (de ani buni) e alimentată exclusiv de frustrări și traume, multe dintre ele domestice, dar excitate pînă la a deveni pandalii psihiatrice sau parade de simptome entropice. Firește, nu contează dacă aceste frustrări chiar au vreo acoperire biografică și nici cît de grave vor fi fost, de nu sînt pure invențiuni fictive; contează cum sînt ele exprimate și transmise; dacă n-au fost, sînt acum. Dar frecvența lor sugerează un caz social prea generalizat, o pandemie, pe de o parte, iar pe de alta – un model generativ și o convenție confesivă, și ele prea generalizate. E semn că tînăra poezie bate pe coarda afectivă a cititorului, ba chiar pe cea compasională, somîndu-l la participare și șantajîndu-l sentimental, doar că nu prin lamentații și elegiace, ci prin transcripții realiste pînă la cinism (la cinismul de sine în primul rînd). Denunțuri fără milă scriu în masă tinerii noștri poeți. Din traume – de fapt, dintr-o singură traumă, dar radicală, existențială – e făcută și poezia lui Izabel, doar că la ea nu e vorba de traume închipuite, entuziasmate de retorica traumei și de vernisajul de stări, ci de un raport crud despre concretul condiției existențiale de victimă etnică a prejudecăților. În fondul poemelor lui Izabel nu stă o biografie rănită, ci o biografie-rană. Despre ineditul problematicii și despre ghemul de frustrări și traume vorbesc edificator toate cele trei doamne de pe coperta a IV-a – Carmen Gheorghe, Iuliana Lungu și Medeea Iancu. Izabel își înfruntă – nu doar își asumă și denunță – condiția de „femeie romă”, condiția etno-socială așa cum nici unul dintre predecesorii ei (etnici, să zicem) n-a făcut-o. Amîndoi poeții Al-George, bunăoară, și Vasile, și Ion, au pus-o în paranteză și au ignorat-o ca materie poetică. Dintre cei de azi, Emil Iulian Sude a trecut direct la metafizice, ocolind-o și el. Doar Luminița Cioabă a problematizat-o, dar numai în latură exotică, continuînd romantismul gitane și defilînd orgolios, intenționat provocator, cu el. Demonstrativ, și-a publicat cărțile și în limba romani. Cu totul alta e strategia de exorcizare a lui Izabel în această carte care, poate (pentru unii sigur), nici nu e de poezie, curgînd cameleonic în cînturi (cu prolog și epilog) în care scriiturile se amestecă și în care se suprapun lamentația și vituperația, lirismul și eseistica, analitica și confesiva, manifestul și denunțul, sentimentalismul și cinismul, observația sociologică și inefabilul din paroxistica stărilor. Dacă ar fi avut norocul (dar nu l-a avut) să obțină premiul „Eminescu” pentru debut, ediția din acest an a concursului ar fi putut fi o ediție-eveniment, de nu chiar o ediție-manifest. Cum, pe o latură, manifest e și cartea lui Izabel (o și zice apăsat), iar pe de alte părți mărturie, documentar violent, pledoarie și autoscopie, scormonire în rană și sfidare ideologică. Dar mai ales tentativă disperată de exorcizare, de sublimare. În desfășurarea „cînturilor” (căci de o mică epopee a traumei e vorba) e îngropată o schiță biografică, o tramă pe chenarul căreia se configurează o situație romanescă, un bildung, ale cărui fascicule sînt umplute cu un concret paroxistic. Și asta în condițiile în care Izabel folosește nu o rețetă de intensificare și densificare a stărilor, ci, dimpotrivă, una de depotențare, de sedare a tensiunii: „scriu – zice ea – în repetiție și metafore pentru că am nevoie de ceva, de orice, care să facă scrisul mai puțin real, mai puțin dureros”. Pe principiul repetiției, dus pînă la exasperea tautologică, e scris întreg poemul, căci apăsarea traumei e atît de oprimantă încît poeta nu se poate nici o clipă desprinde de sub ea. Exclusă, marginalizată, ignorată, disprețuită, batjocorită, abandonată – aceasta e seria din care se constituie ghemul de trăiri pe care nu-l poate desface și care o duce în punctul în care își urăște condiția, își urăște propria identitate și ar face orice pentru a fi „acceptată” (inclusiv terapia magică a spălatului cu lapte). Izabel nu face atît un proces de vinovăție (dar nici nu poate să nu-l facă) altora (societății), cît trăiește agonic această condiție de paria: „Dacă aș fi întrebată acum ce mă face pe mine romă, aș putea spune că doar batjocura. Batjocura trăită de mine copil fiind, din nou și din nou și din nou și din nou”. Cîtă disperare încape în ritualul copilăros al ablației care ar fi scăpat-o de propria condiție: „Nu. Eu nu mă spălam cu lapte,/ Ci îmi frecam pielea cu lapte.// Pentru că eram neagră/ Și îmi doream să fiu luată de mînă și/ De alți oameni în afară de Mama mea”. La care se adaugă apoi propria rușine de cele făcute pentru a se rupe din propria condiție. „Socialul” e cel care face din Izabel o victimă a lapidării prin vorbe și gesturi, dar nu lipsește, deși abia introdus, nici „familialul”. Pe acest fond de frustrări se ridică mitul Mamei și religiozitatea dramatică în care e practicat. Nu e vorba însă doar de pachetul de psihice strivite și de paroxistica anamnezei, în care fiecare secvență a amintirilor e atît de acută încît devine prezentă (uneori chiar prin regimul verbal), ci mai ales de nonșalanța (și casanța) cu care Izabel trece de la un mod confesiv la altul, de la exasperare la declamația sentimentală, de la realismul brut și migălos al notațiilor la refugiul în reverii salvatoare, de la patetismul lamentației la fulminanța cinică sau de la elanul imaginativ la conspectul analitic. E o paradă de stiluri dusă de un vîrtej confesiv și îndreptată, dacă nu spre o exorcizare, atunci măcar spre o emancipare. „Îmi e rușine de mine, îmi e rușine cu mine” devine un manifest expiator, ieșit dintr-o memorie dopată traumatic iremediabil și desfășurat într-un ritm patetic, precipitat și tranșant.

Izabel se adresează, ostentativ, doar „cititoarelor”. Sper că n-am făcut un abuz sau o gafă. În orice caz, o recomand și cititorilor.