David Foenkinos a scris numeroase romane, dintre care Charlotte a primit premiul Renaudot în 2014. Cartea recentă – La vie heureuse/Viața fericită a apărut la Gallimard în 2024.
În calitate de nouă directoare la Comerțul exterior, Amélie Mortiers trebuie să-și formeze o echipă de excepție. Îl contactează pe fostul coleg de liceu Eric, ca s-o însoțească în această „aventură”. Eric are un post bun, stabil, dar nevoia de schimbare prevalează, mai ales că starea lui depresivă se accentua. A divorțat când a simțit reversul iubirii (un cuvânt sugestiv: désamour), chiar dacă fiul Hugo n-a rămas cu el. Pe maică-sa o vedea rar, tatăl îi murise într-un accident stupid. Iată ocazia să încerce alte bifurcații existențiale, deoarece vine o vreme când „trebuie să renunți la a-i salva pe alții, ca să te salvezi pe tine” (traducerile îmi aparțin). De ce să nu înceapă o „idilă economică”? Eric acceptă noul post și o însoțește pe Amélie în Coreea de Sud, în interese de serviciu. Să propună dosarul economic din Mulhouse și să-l susțină. Fabricare de trotinete conectate.
Eric nu suportă avionul și i se face rău. Ajuns la Seul, consultă un doctor. Oare a sesizat ceva neclar în privirea doctorului, vreun verdict ascuns? La întâlnirea de afaceri, Eric leșină în prezența echipei coreene. La hotel își revine. A doua zi trebuia să meargă cu Amélie la o nouă întâlnire de promovare a dosarului. Amélie se trezește singură în fața comisiei, spumegând de indignare, nepricepând absența lui Eric.
În acest punct al lecturii am avut un fel de revelație. Ceva ce nu mai citisem, nu auzisem, nu-mi imaginasem vreodată. Eric se plimbă singur printr-un oraș în care oamenii aleargă într-un stres cotidian dușmănos, nociv. O goană existențială persistentă, adesea ilogică. În mijlocul mulțimii, Eric se simte în dezacord cu oamenii și nu găsește vreo motivație a vieții, nu vede sensul acelei „epuizante comedii”. Unde ajunge Eric din întâmplare? Într-un loc ciudat, la Happy Life, o firmă menită să redea gustul vieții. O sală silențioasă, cu multe lumânări. Aici se organizează… înmormântări false. Pentru că în Coreea de Sud procentul sinuciderilor e foarte ridicat. Așadar, cel dezgustat de viață poate încerca o înmormântare: cel confruntat cu moartea ar putea regăsi sensul vieții. Eric e hotărât să încerce. Alege sicriul. Funcționarul Yoon îi face o poză. E nevoie de o notiță biografică și de un epitaf. Mai apoi Eric intră în sicriu, iar Yoon așază capacul. Poți sta acolo cât vrei, cât reziști. Eric e relaxat, departe de orice probleme, în mijlocul unei „mângâieri infinite”. La un moment dat, simte nevoia să… revină la viață. Bate în lemnul sicriului și Yoon deschide. Deodată se naște o poftă insolită de viață, plus imboldul „de a merge spre frumusețe”. Iese în oraș cuprins de o frenezie altruistă, empatică. Orașul i se pare diferit, chiar zgomotul pare armonios. E cuprins de o dorință acută: să dea un sens existenței sale. Devine empatic, afectuos, își revede băiatul și fosta soție.
De la cotidianul stresant, autorul trece printr-un fel de oniric, apoi se îndreaptă spre o satiră-parabolă. Eric vrea deodată să realizeze și în Franța acea afacere profitabilă, acea „terapie revoluționară”, prin care să așeze moartea „în inima actualității”. Pentru început, el merge din nou la Seul și mai „moare” o dată. Revine și construiește Lycoris – numele francizei sale. La început, suspiciuni, neîncredere, apoi marele succes. Pagina Instagram explică noul concept terapeutic, uimitoarea „renaștere”. Mulți pacienți, personal nou. Eric deschide saloane și în alte orașe. Iată că francezii aveau nevoie de așa ceva, conchide el. Proliferare maximă. Jurnalul Le Parisien scrie: „Toată lumea vrea să moară”. Eric își determină mama să încerce experiența, iar relația lor se îmblânzește. El e conștient că „nici o altă epocă n-a fost marcată atât de mult de dorința de a schimba viața… toți dorim la un moment dat să devenim un altul”. Fraza inaugurală din Moarte la Veneția e: „cel ce contemplă frumusețea e deja predestinat morții”. Sloganul pentru Lycoris conține opusul: „cel ce contemplă moartea e deja predestinat frumuseții”.
Acum Foenkinos se întoarce la povestea Améliei. Nu vreau să devoalez marile surprize. Sper să se traducă în românește acest roman dulce-amar, captivant, cu umor și personaje atipice în căutarea sinelui, cu o analiză psihologică justă. Rețin în final o frază interesantă din roman: „anumite vieți par a fi scrise chiar fără voia autorului”.
