Omul, ca tâmplarul: trăiește ce trăiește și pe urmă moare. Povestit cu răutate, ăsta-i subiectul romanului Ghepardul, al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în noua traducere a doamnei Gabriela Lungu (editura Humanitas, 2023). Întrebarea este: ce caută acest articol în revista Familia, la rubrica „Carte străină”?
Iată faptele. Am citit și eu Ghepardul în studenție, că era lectură obligatorie, și-mi amintesc perfect că nu mi-a plăcut deloc. M-a enervat groaznic, la drept vorbind: „Fir-ați ai dracului de bogătași cu falsele voastre probleme! La muncă, bă!” (erau anii 1994 – 1995, când România behăia de foame și nu existau locuri de muncă… alte vremuri!). Dar în toamna lui 2023 am fost la Parlamentul European de aici din Bruxelles, ca să iau un pachet de la un domn în costum. În pachet era noua traducere a romanului, despre care toată lumea vorbea de bine, așa că m-am pus la ambiție și l-am mai citit o dată. N-am înțeles nimic, dar parcă nu m-a mai enervat așa; m-am uitat pe YouTube la ecranizarea din 1963, cu Claudia Cardinale, Alain Delon și Burt Lancaster, și pot spune că mi-a cam plăcut, așa c-am decis să reiau romanul pentru o a treia lectură, de data asta cu creionu-n mână.
Principala problemă a acestei cărți, din punctul meu de vedere, e că-i reputată ca „cel mai bun roman italian din toate timpurile”. Ei bine, asta e chiar o problemă! Nimic de zis, Ghepardul e o carte mare, dar… cea mai mare? De ce? Ce-l califică la acest titlu de glorie? Cel mai bine vândut roman al literaturii italiene? Cel mai cunoscut? Cel mai tradus? Cel mai… ce? Repet: de ce? Care-i șpilul?
Nu știu să răspund la această întrebare. Dar mi-a trecut prin minte o comparație: dacă întrebi un român de meserie (adică literat) care este cel mai mare roman al literaturii române, vei primi răspunsul clasic: Craii de Curtea-Veche. Dacă întrebi un străin, specialist în literatura română, vei primi un răspuns cu totul diferit: Pădurea spânzuraților. Ei bine, pentru ne-italieni, cel mai mare roman italian este Numele trandafirului, dar pentru italieni e Ghepardul. De ce?
Cred că atât Ghepardul cât și Craii de Curtea-Veche sunt romane ale dezvrăjirii. Iată ce vreau să spun: italienii și românii au reușit foarte târziu să-și creeze state naționale, în urma unor unificări succesive care au căpătat ulterior statut de mituri naționale – iar Garibaldi și Cuza au fost priviți (și predați în școli) ca semizei. Pe lângă ei, panteoanele au fost completate cu zeci de alți semizei mai mici, despre care nu s-a vorbit altfel decât de bine: viețile lor au fost perfecte, intențiile lor au fost nobile și complet altruiste, iar dragostea lor de patrie a fost invariabil „fierbinte”. De Patrie, mă rog, ca să mă exprim și eu ca la școală.
Acesta a fost procesul Vrăjirii. E greu să făurești o națiune din aproape nimic, așa că ai nevoie de o poveste frumoasă, sau mai exact spus, de un ansamblu de povești frumoase („înălțătoare”) care să-i facă pe oameni pe viseze, iar pe copii să-i convingă de realitatea unui cuvânt magic, scos din joben: „patrie”. A mers. Generații întregi l-au crezut, au muncit pentru el, s-au bătut pentru el, au murit pentru el și au ucis pentru el. Iată însă c-au existat și voci dizidente. Lampedusa și Caragiale. Acești mari lucizi au dat romane de dezvrăjire, care au enervat multă lume (și pe mine, din păcate), dar care și-au câștigat locurile, în cele din urmă.
Ce se întâmplă în Ghepardul, de fapt? În luna mai a anului 1860, Fabrizio Corbera, principe de Salina, se hârjonește cu Bendicò, mult-iubitul său cățel (un dog urât, foarte obraznic). În mai 1910, pielea împăiată a lui Bendicò este aruncată la gunoi din ordinul principesei Concetta, ultima Salina în viață (adică ultima Salina care contează, că surorile ei sunt proaste). Între 1860 și 1910, italienii au reușit să se unească într-un stat național. Asupra acestei reușite își îndreaptă Lampedusa privirea critică: cum s-a făcut, de fapt, unirea Italiei? Cine a făcut-o, realmente? Cine a pierdut din această unire și cine a câștigat? Eroi au fost artizanii unirii? Escroci, aventurieri, politicieni veroși sau oameni de afaceri? Sau câte puțin din toate? Și, mai presus de orice: ce s-a ales de oamenii de dinaintea unirii?
Răspunsul e simplu și dat în ultimul capitol: praful și pulberea, asta s-a ales. Când clopoțelul Concettei o cheamă pe servitoare, iată ce se-ntâmplă:
„- Annetta, spuse, câinele ăsta e plin de molii și de praf. Ia-l de aici și aruncă-l.
În timp ce blana era târâtă afară, ochii de sticlă o fixau cu umila mustrare a lucrurilor care sunt aruncate, care trebuie anihilate. După câteva minute, ceea ce rămăsese din Bendicò era aruncat într-un colț al curții, pe unde gunoierul trecea în fiecare zi: în timp ce zbura jos de la fereastră, forma i se recompuse pentru o clipă: se putu vedea dansând în aer un patruped cu mustăți lungi și cu laba dreaptă din față ridicată a blestem. Apoi totul își găsi pacea într-o grămăjoară de pulbere lividă”. Mai clar nu se poate: un patruped cu mustăți lungi. Ce să fie, ce să fie?
Și iată-l pe Fabrizio în mai 1860: „Între timp, el, Principele, se ridica: șocul greutății sale de uriaș făcea să tremure pardoseala, iar în ochii săi deschiși la culoare se reflectă pentru o clipă orgoliul acestei efemere dovezi a propriei înstăpâniri asupra ființelor și lucrurilor […]. Nu era gras, era doar uriaș și foarte puternic; capul îi atingea (în casele locuite de muritorii de rând) ciucurele de jos al candelabrelor; putea îndoi cu degetele, ca pe o foaie de hârtie, monedele de un ducat, așa că între vila Salina și atelierul unui bijutier era un du-te-vino continuu pentru repararea furculițelor și lingurilor pe care, la masă, mânia lui înăbușită le îndoia deseori în cerc. Aceleași degete știau, de altfel, să fie și cât se poate de delicate când mânuiau și mângâiau, și de asta își amintea, spre regretul ei, Maria Stella, soția lui; iar șuruburile, inelele și butoanele șlefuite ale telescoapelor, lunetelor și „căutătoarelor de comete”, de care observatorul privat de deasupra vilei era plin până la refuz, rămâneau intacte la atingerea lui ușoară”.
Ați înțeles personajul: un stăpân, din toate punctele de vedere. Dar și un mare lucid, și poate numai unuia ca el i se putea pune în gură cuvântul „anexare”, atunci când e vorba de unirea Siciliei cu Italia. În schimb, povestirea plină de amărăciune a farsei votului popular (prin care sicilienii aleg în unanimitate absolută să fie de acord cu unirea), i se datorează modestului maestru de vânătoare Ciccio Tumeo; a votat „Nu” la plebiscit, la fel ca mulți alți săraci, dar la numărătoare a ieșit: voturi „Da” – toate, voturi „Nu” – zero. Atunci Principele dezleagă enigma, păcatul originar al unirii: a sugrumat buna-credință a sicilienilor. Atât cât fusese ea…
Revin la întrebarea inițială: ce caută acest articol în Familia, la „Carte străină”? Pentru că nu este nicidecum un roman netradus încă în română, ba dimpotrivă! Dacă e să risc un răspuns la întrebare, aș zice că spiritul ghepardesc rămâne complet străin cititorului român (mie, în orice caz, îmi rămâne), dacă acest cititor nu găsește ceva familiar în Ghepardul. Iar eu cred că cine citește romanul lui Lampedusa având în minte Craii de Curtea-Veche, dă peste câteva coincidențe tulburătoare, poate nu atât literare, cât mai ales emoționale: ca și românii, și italienii sunt dezamăgiți de statul lor național, de felul cum a fost făcut și de felul cum funcționează. Poate că și unii, și alții își pun întrebarea directorului Dumitru (Toma Caragiu) din filmul Operațiunea Monstru (1976): „Unde-am greșit?”.
