Nu fără un mic sentiment de jenă pentru impresia de conservatorism pe care ar putea-o produce „structura mai degrabă clasico-formală a cărții” își începe Andreea Pop monografia dedicată lui Alexandru Vlad – Geografiile lui Alexandru Vlad, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023. Pare să împărtășească și ea ceva din complexul lui Adam Appleby, chinuitul personaj al lui David Lodge din Muzeul britanic s-a dărîmat, și să regrete că nu s-a avîntat în vreo scriere spectaculoasă despre Instalațiile sanitare în romanul… ori măcar în vreo biografie romanțată la modă. Pînă la urmă însă, deși apăsată de faptul că monografiile cu structură clasică „nu sunt la fel de cool sau fascinante ca alte abordări”, se consolează și cedează fiindcă, „pentru dosarul Alexandru Vlad”, vechea monografie, cît de retrogradă, i s-a părut, totuși, „cea mai nimerită stratagemă”. Ca să mai șteargă însă din păcatul conservatorist, va încerca mereu să fugă din cutuma monografică și să spargă standardul prin expediții psihocritice și geocritice, parcurgînd cu acribie toată geografia prin care Vlad și-a plimbat personajele ori s-a plimbat el însuși (ori doar visa să se plimbe). În orice caz, nu cruță nimic din ceea ce i-ar putea fi util pentru a stabili cît mai corespunzător „locul și rolul” scriitorului în peisaj, pe care-l și „reconstituie” în calitatea lui de „climat literar și social”. Premisa demonstrației monografice e că universul lui Alexandru Vlad „e încă insuficient explorat” și că discuția despre identitatea artistică a prozatorului e „încă deschisă”. Andreea nu are intenția s-o închidă, ci doar s-o relanseze, dar de pe un temei ferm.
Moartea l-a prins pe Alexandru Vlad chiar în momentul în care ajunsese să-și regleze suflul romanesc în modul cel mai eficient și lucra febril – cu o conștiință avertizată – la cel de-al doilea roman post-comunist. Alexandru Vlad, în mod premeditat, cu eșafodaj programatic și scrupuloase preocupări teoretice, de poetică și poietică a prozei scurte, și-a făcut mai întîi faimă de povestitor și nuvelist, după un model american asumat chiar din tinerețe, dar considera, totuși, această ipostază doar ca una pregătitoare pentru vîrsta adultă a romanului. Exercițiile sale de ucenicie au făcut însă din el un „clasic” al prozei scurte optzeciste – și nu numai –, ceea ce a întîrziat saltul la roman (și din plăcerea de a degusta mai îndelung faima de nuvelist). Nu mult, totuși, căci Frigul verii e o carte de tinerețe, dar exigențele pe care și le-a impus au contribuit și ele la tărăgănarea momentului în care asumarea condiției de romancier să fie una definitivă. A venit apoi căderea comunismului iar coarda civică a lui Vlad l-a antrenat într-o adevărată frenezie publicistică; cu adevărat grav pentru „viitorul” – nu pentru „fostul” – romancier s-a dovedit însă faptul că Alexandru Vlad și-a dat seama imediat că vremurile și cititorul acestor vremuri vor schimba fundamental așteptările și, prin urmare, va trebui schimbată însăși morfologia romanescă. Scrisul cu subtext încărcat, la care cititorul avea totdeauna cheie, va fi înlocuit de cel fără „subtext” ca zonă de colaborare cu cititorul. Așa că Vlad și-a închis șantierul romanesc pe care lucra, și-a suspendat proiectele și chiar a făcut ferfeniță romanul pe care aproape îl terminase. A urmat o reculegere destul de lungă pînă la Ploile amare, dar o reculegere răsplătită. Succesul acestui roman i-a dat romancierului aripi și proiectele romanești au început să freamăte, fiecare din ele cu inovații constructive îndrăznețe pînă la o anumită temeritate experimentală (o temeritate temperată, ca să zic așa). Dar singura probă a acestui elan a rămas Omul de la fereastră, romanul pe care-l scria și pe care a avut, cît de cît, timp să-l organizeze. Moartea l-a ajuns însă înainte de a-l putea revizui, operație nu doar sacrosanctă pentru Alexandru Vlad, ci decisivă și pentru structura romanului ca atare. Dar ce virtuozitate constructivă promitea se poate deja observa în acest ultim roman (și se putea vedea deja și-n Curcubeul dublu, ale cărui inovații sînt scoase în evidență de Andreea). Întreg acest traseu e urmărit cu migală de Andreea Pop în acest „studiu monografic” cu merite de pionierat, dar mai ales cu merite exegetice exemplare, nu doar deosebite, cum se zice de obicei. Dacă Andreea a făcut vreun sacrificiu, n-a fost în zadar – iar asta se vede în fervoarea interpretativă care animă toată cartea. Frenezia analitică și interpretativă e atît de electrizată încît Andreea e nevoită tot mereu să se reprime și să-și administreze o doză de răbdare; sînt aproape un leit-motiv de frînare a elanului interpretativ avertismentele de tip „se va vedea mai încolo”, „dar să nu anticipăm”, „vom vedea” etc. Și nu sînt avertismente uitate, ci totdeauna onorate. Ritmul tensiunii interpretative se păstrează astfel constant.
Andreea știe tot ce-a scris Alexandru Vlad (și ceea ce a publicat, și ceea ce n-a publicat, recuperînd ea însăși din arhivă cîteva piese abandonate) și tot ce s-a scris despre el, așa încît întreaga carte e un dialog mereu activ cu ceilalți exegeți ori doar comentatori.
Structura „standard” a monografiei începe, conform cutumei, cu un capitol consistent dedicat reconstituirii biografice. Viața lui Alexandru Vlad a fost, cu adevărat, „un roman”, destul de picaresc și pitoresc pînă la un punct, ca și cum ar fi urmat o asumată „biografie exemplară” de scriitor american – lucru mereu evidențiat de Andreea, atît în privința biografiei ca atare, cît și – mai ales – în ce privește modelele literare, romanești sau de short story. Andreea „stilizează” biografia lui Alexandru Vlad și o contrage la evenimentele care au structurat-o, realizînd mai degrabă o topografie biografică. Biografia care a ajuns în operă sau a determinat-o e ceea ce o interesează și ceea ce ea relevă, după bunul sfat strămoșesc al lui Sainte-Beuve; dar cum mai toată creația lui Alexandru Vlad a avut drept „material” de prelucrare propria viață și propriile experiențe, firul acesta biografic – nu doar biografist, ca modalitate de scriere – reapare de-a lungul întregii explorări. Experiențele fundamentale – a satului, a cărții, a orașului, a cafenelei ș.a. – sunt exploatate în toate valențele lor formative și „creative”, ca suporturi și flux tematic și problematic totodată. Se conturează pe parcurs un portret pregnant al unui scriitor care, de fapt, nu și-a găsit locul niciunde, pentru că nici unul din locurile sale existențiale nu-l satura. O angoasă a „străinului” pretutindeni – poate mai puțin în expedițiile montane, unde se răsfăța în solitudine – l-a urmărit pe Alexandru Vlad toată viața. Nucleele eruptive ale biografiei sunt însă investigate în toată structura și morfologia lor, într-o schiță biografică întoarsă integral în folosul operei. „Analiza” biografiei e partea de psihocritică a volumului, din care se conturează un portret mai mult decît relevant și pregnant. Biografia e explorată ca depozit de impulsuri ale operei – fiind vorba de „o anume obsesie a propriei biografii” „care poate fi depistată, fie și discret, în operă” –, dar și ca trasee tematice sau identitare și, la urma urmei, drept una din cauzele operei. Andreea remarcă anume că, din toate scrierile lui Vlad, doar romanul Frigul verii „nu pornește de la medierea biografiei”. În toate celelalte, există măcar reflexe ale acesteia, dacă nu mai mult. Reconstruită pe „etaje”, biografia (documentată cît de riguros se putea, cu informații adunate și de la prieteni și din arhiva familială) devine un grafic de „revelații” – prima dintre ele fiind cea a „naturii” („care declanșează în copilul de atunci reverii ale infinitului”), urmată de aceea a „Cărții” – „definitorie”. „Etajul” urban se răsfrînge în operă prin „două scheme mentale”, una de „mari elanuri” consumate în prima tinerețe școlară și la vîrsta universitară, cealaltă – de „contrabalansare” – acoperind condiția socială precară a scriitorului. Detaliind topografia acestui etaj, Andreea evidențiază „trei spații esențiale – cafeneaua, anticariatul și strada”, devenite toate trei toposuri funcționale în povestiri și romane (plus alte spații cultivate ca pură reverie). De o „psihologie a perifericului” sau a „marginalului” vorbește Andreea, deși cred că mai degrabă e vorba de un orgoliu, de o trufie a ex-centricului, pe care Vlad și-a cultivat-o cu grija de a nu fi încadrat în obștea optzecistă, de a nu fi parte dintr-o grămadă. Poate n-ar fi fost rău dacă toată această reconstrucție biografică ar fi fost completată, în anexe, alături de interviurile luate lui Virgil Stanciu și Marius Jucan – doi „martori” acreditați plenipotențiar – cu „tabelul cronologic” realizat de Andreea pentru ediția de Opere pe care o realizează la Editura Charmides și care a trecut deja de volumul al doilea. Ar fi fost o redundanță mai mult decît admisibilă.
Expertiza operei începe, firește, cu un capitol dedicat povestirilor și nuvelelor lui Alexandru Vlad, ținînd, pe cît posibil, un fir cronologic, dar și confruntînd prozele lui Vlad cu întreg contextul anilor ‘80 și cu voga, mai trecătoare ori mai de durată, a textualismului și postmodernismului. Investigațiile critice ale Andreei dialoghează îndeaproape cu bibliografia critică – și cu cea teoretică, ori de cîte ori e cazul –, precizîndu-și în numeroase situații, destul de tranșant, propria poziție, chiar dacă nu printr-o retorică polemistă. Andreea știe tot ce-a scris Alexandru Vlad (și ceea ce a publicat, și ceea ce n-a publicat, recuperînd ea însăși din arhivă cîteva piese abandonate) și tot ce s-a scris despre el, așa încît întreaga carte e un dialog mereu activ cu ceilalți exegeți ori doar comentatori. De regulă e un dialog amiabil, Andreea primind pozitiv observațiile predecesorilor, dar și punctîndu-și ferm dezacordurile, indiferent de statura – sau statuia – preopinenților. Bunăoară, observațiilor lui Eugen Simion le reproșează inadecvarea abordării – „criteriul acesta e ineficient pentru descifrarea adevăratelor semnificații ale textului” –, lui Răzvan Voncu „simplificarea” exagerată a lecturii poemelor lui Vlad, iar ipoteza lui Ion Simuț conform căreia publicistica a dăunat scriitorului e infirmată prin constatarea „efectelor benefice pentru ficțiune” pe care le-a avut tocmai frenezia publicistică. Unde se poate însă, Andreea preferă să ducă mai departe observațiile deja făcute și să le investească într-un alt regim de profunzime analitică. Observațiile personale, unele de nuanță, altele atacînd probleme mai generale, se adună pe tot drumul analitic și devin o interpretare cu evidente și consistente accente originale. Analizele sînt atente la toate componentele povestirilor sau romanelor, de la cele privind structura și diegeza, stilul și tensiunea stilistică, problematica și, nu mai puțin, de fiecare dată, rețeaua de referințe culturale și plasamentul operei pe tabloul general al prozei românești. Atenția acordată „arhitecturii interioare” a textului, „matematicii structurilor” și „regiei tehnice” sînt oarecum aspecte impuse cercetării de însuși Alexandru Vlad.
Nu lipsesc observațiile dedicate locului pe care-l ocupă Vlad în interiorul (sau exteriorul, mai degrabă) confruntărilor de paradigme sau poietici. Din confruntarea cu textualismul și postmodernismul, bunăoară, Alexandru Vlad rezultă o figură destul de exotică în peisaj, dacă nu de-a dreptul singulară, chiar dacă el a făcut destule dovezi că ar fi făcut față și exigențelor celui dintîi și pretențiilor celui din urmă. Numai că afilierea de acest gen nu reprezenta pentru Alexandru Vlad o miză, fapt care, totuși, n-a fost fără urmări – cel puțin la nivelul receptării și al înscrierii în noul „canon”. E clar că Vlad e doar atît de postmodern și de textualist cît nu se putea evita. Andreea rezolvă cu mult bun simț și cu multă dreptate problema acestei „poziționări” și a acestei „identități” exotice, înainte de a trece la o lectură aplicată, „închisă” și relațională totodată, a prozelor ca atare. Volumele de proză scurtă sunt abordate mai întîi în individualitatea lor ca întreg, într-un dialog intens cu receptarea critică a momentului, iar apoi desfăcute în piesele componente. Aș zice că mai ales aici, în aceste analize de/pe text, se relevă calitățile de nuanță interpretativă și plăcerea de a intra în chimia textului, lucru cu care un cronicar atît de abilitat în analiza poeziei contemporane cum e Andreea ne-a obișnuit deja. Analizate în sine, dar și relaționate cu întreg tabloul creativ al lui Alexandru Vlad, prozele din Aripa grifonului și din Drumul spre Polul Sud se relevă în dubla lor calitate: de piese autonome și de secvențe ale unei viziuni coerente. Se adaugă acestor prime două volume și Viața mea în slujba statului, volum venit după alte meandre publicistice, dar a cărui congruență cu cele din prima etapă e bine argumentată, chiar dacă accentul cade pe mutațiile tematice și tehnice evidente. Atenția cu care Andreea evidențiază legăturile transversale din interiorul tematic sau tehnic al prozelor lui Vlad demonstrează ce acută memorie a tot ceea ce a scris acesta are exegeta. Nu e uitată nici o recurență tematică sau narativă, nici un motiv care migrează, fie și discret, de la un text la altul sau de la un palier la altul. Himera iubitei din copilărie, de pildă, e identificată și ca temă lirică ori romanescă, dar și ca ipostază aproximată de multe personaje feminine, „avataruri în diferite faze ale aceleiași iubite dispărute”. Într-un fel, se poate vorbi de o ispită „a Lolitei” care trece prin multe din scrierile lui Vlad. Umbra acesteia o vede Andreea și cînd ea trece doar fulgurant. După cum e atentă la fiecare din catabasis-urile spre lumea rurală, atît de frecvente și atît de decisive în narațiunile lui Vlad, autor „scindat” „între două geografii”, nici destul de complementare, nici destul de contrastive, dar destul de exasperante fiecare.
Un capitol și mai semnificativ – inclusiv prin devoțiunea analitică – e cel rezervat romancierului, cu investigarea inclusiv a intervențiilor de natură teoretic-pragmatică făcute de Alexandru Vlad în cadrul dezbaterilor despre roman. Deși n-a scris o poetică a romanului – dar ar fi putut-o face –, Vlad s-a preocupat intens de problematica romanului și a construcției narative. Un mic „manual” pentru folosință proprie a redactat, totuși, prin cele cîteva articole publicate și prin intervențiile sale la simpozioane pe seama romanului. Și construcția epică și construcția personajelor, ca și punerea lor în tramă, au fost probleme cărora romancierul le-a acordat stăruitor interes. Lucrul se vede în inovativitatea formală cu care și-a scris romanele, lăsînd, totuși, impresia că acestea vin pe linia clasică a epicului. Observații foarte pertinente face Andreea Pop atunci cînd pune în relație – nu totdeauna eficientă la Alexandru Vlad – vocația descriptivă, pasiunea naturistă a acestuia, cu triumful epicului (sau cînd relevă simbioza livresc-natural/naturist). Popasurile frecvente în descripție, cu acută percepție de inefabile, fac epicul lui Vlad ușor trenant – iar această disonanță între vocații e analizată cu maxime precauții de Andreea. Fluxul liric al descripțiilor e bine marcat, ca și eficacitatea lor caracterologică. Analizele stăruie însă mai mult – și pe bună dreptate – asupra problematicilor aflate în centrul romanelor și asupra modalităților constructive. E de remarcat aici finețea observațiilor făcute pe seama tehnicilor narative – unul din firele principale pe care merge analiza romanelor. E și aspectul care a provocat un mic scandal de receptare – îndeosebi cu prilejul Curcubeului dublu – printre ale cărui poziții Andreea Pop navighează cu atenție, punînd lucrurile în perspectiva cuvenită. Accentul cade, firește, pe Ploile amare, realizarea de vîrf a romancierului (care, totuși, nu e „un roman al desfășurărilor epice vaste, ci unul care se revendică de la un pronunțat fond reflexiv”), în aceeași cadență exegetică verificată și în cazul celorlalte opere: mai întîi o panoramă a receptării și apoi investigația personală. Aceasta se oprește preferențial asupra tehnicilor narative și asupra construcției, dar nu ignoră nici arta personajului și semnificațiile simbolice ale acestora ori ale acțiunii în sine. Ca să nu mai pomenesc de incursiunile în laboratorul creativ și de reportajul genezei romanelor. E o expertiză calificată, riguroasă, cu un traseu punctual bine programat și devotat urmărit. Într-un cuvînt, putem vorbi de o sinteză exegetică a romanelor lui Vlad – a întregii lui opere, de fapt.
Nu sunt lăsate deoparte nici celelalte capitole din activitatea lui Alexandru Vlad, de la publicistică – unde au rămas încă destule lucruri de recuperat, căci Vlad s-a cheltuit prin tot felul de publicații – la memorial de călătorie, traduceri și poezie. Și Vlad s-a lăsat prins după ‘90 de frenezia publicistică, fiind dintre scriitorii care s-au simțit datori (precum poporaniștii de pe vremuri) poporului și și-au asumat misiunea de învățători (din păcate, a fost un fiasco mai pentru toți). Andreea scoate însă în evidență îndeosebi efectele pe care publicistica (și eseistica inclusiv) le-a avut asupra structurilor romanești. Cu deosebire trebuie pusă în evidență atenția acordată Poemelor, o linie de fascinație care l-a urmărit pe Alexandru Vlad în permanență.
Dacă Geografiile lui Alexandru Vlad e să fie ultima „monografie” de tip clasic din istoria criticii noastre, măcar e o încheiere admirabilă.
