De la un debut dedicat unui imaginar efervescent, fascinat de scenarii elaborate și, în general, de gesturi premeditate – un fantezism organic cu infuzii simbolice și sugestii senzual-bizantine definea cel mai bine mișcarea textelor de acolo –, cu o scriitură barocă (mici cutremure, Editura Charmides, Bistrița, 2017), în general și până la tipul de poezie pe care îl practică în cel mai recent volum, proiectul poetic al Ligiei Keșișian, în ansamblul lui, începe să se contureze diferit. Aproape radical, aș spune, mai ales cu Miss Houdini (Editura Charmides, 2019) ca un fel de buffer zone între ele, adevăratul turning point al poeziei ei aici e de găsit, în Anul tigrului de apă, apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher și pentru care Ligia Keșișian a primit premiul de Tânărul Scriitor al Anului 2023 & o nominalizare la Premiile Observator Cultural, ediția a XVIII-a.
E clar, de la bun început, că vorbim de o despărțire de vizionarismul și tentația inserțiilor excesive din poemele mai vechi. Placheta e, s-a spus deja, un „produs” al maturității, mai ales prin selecția tematică pe care o operează. În linii mari, din punctul ăsta de vedere se poate vorbi de un soi de tensiune biografică fină de la care se revendică aproape exclusiv poemele și care dinamitează peste tot arhitectura volumului. Scurte momente retrospective, reactualizări biografice, genealogii sentimentale complicate și pasaje reflecție pe marginea îmbătrânirii/ a devenirii, pe de o parte, și un triaj atent al mișcărilor tectonice mondiale (pandemie, războaie, cutremure etc.), pe de alta – cam între liniile astea se mișcă poemele Anului…, și o fac cu multă vână, aproape cu o patimă a memoriei, odată, dar și cu-o melancolie difuză, neagră, pe de altă parte, care acaparează versurile de la un capăt la altul.
Până la urmă, mai toate, și în mod deosebit textele dedicate tatălui (în poemul titular, Anul tigrului de apă)/ fiului (zona asta de explorare a maternității e, încă odată, un punct de ruptură cu poemele anterioare), cu o trimitere biografică explicită, deci, sunt acaparate de un anume fel grav de a privi lucrurile, așa cum se citește, de exemplu, în poemul Aproape păsări: „Fiul meu îmi spune – acum o lună îmi era frică de pandemie/ acum două săptămîni mă temeam de cutremur și astăzi/ de război// Iar cînd mă gîndesc acum la sculptura japoneză/ cu chip de strigoaică și corp de găină nu mă mai tem/ era despre femeile care mor în timpul nașterii, femeile/ păsări// privește-le cît de curajoase sînt –/ luptă pe front, nasc în buncăre, se refugiază ca să își salveze/ copiii lor sau pe ai altora – mama, dar dacă vine și la noi/ războiul?// Îi spun – fiecare război e și războiul nostru/ dar știu un loc nu departe în care ne putem juca/ de-a v-ați ascunselea în război/ sînt și eu mică, nu doar tu.// Neputincioși în a aduce pacea în lume/ dar nu voi lăsa nimic rău să ți se întîmple/ sîntem ființe umane, aproape păsări.// O mașină traversează în viteză șoseaua și ne luminează”. Se poate vorbi, deci, de o supratemă a extincției care traversează placheta de la A la Z, iar din punctul ăsta de vedere, ea poate fi citită, de fapt, ca un lung poem al disparițiilor (efective și posibile, personale și mondiale).
Ar fi vorba, deci, de o melancolie cu sens universalist, însă, pentru că aproape de fiecare dată, dincolo de umoarea ei recuperativă, să-i zicem, ea e îndreptată (și) spre un studiu ceva mai amplu, al felului în care funcționăm ca oameni la un nivel mai mare, cu bătaie mai largă, deci, și chiar cu o doză bună de reflecție critică, care face din Ligia Keșișian un observator excelent al nevrozelor contemporane. Identitate – memorie – origini, toate punctele astea de angoasă din poezia ei converg, în cele din urmă, spre un exercițiu al empatiei pe care poeta îl practică cu multă generozitate și, mai ales, și aici cred că e de găsit forța textelor ăstora, cu o empatie față de marginal/ de tot ce (ne) este periferic/ neajutorat și asta se vede și la nivel de construcție, prin preferința clară pentru un „repertoriu” încărcat de imagini violente, tari, dure de-a dreptul uneori, pe care poemele le toarnă la foc continuu, ca într-o succesiune cinematică a ororilor: „îmi amintesc alunele hribii luminile satului de peste rîu/ o fată de 15 ani a fost violată de trei băieți în luminiș// îmi amintesc dulceața de cireșe amare dînd în clocot/ o rochie cu flori și cîinele lup în pragul ușii// tabloul cu violete sub care o femeie a fost lipită de perete/ și sugrumată – în brațele ei fetița în rochie înflorată// își chema cîinele îmi amintesc zăpada/ și bufnițele din pod uruind o pasăre albă/ cu gîtul tăiat pe care nu o lăsam să moară// lăutarii cîntau într-o remorcă lîngă fîntîna din piață/ în timp ce casa văduvei din vale își trimitea flăcările/ spre stoluri de berze privește-i cum dansează […]”, Luminile de peste rîu. Foarte bine gândită e toată geometria asta dark în care-și antrenează poemele (din nou, un semn de maturizare a practicii poetice), cu o abundență a detaliilor sumbre, care așezate într-o configurație străină de excese, atentă, însă, la nuanțe, au un aer mai sobru/ serios și o consistență ceva mai gravă.
De fapt, în punctul ăsta mi se pare că se poate vorbi despre o anume vocație a poetei pentru premonitoriu & semne, pe care o aveau și textele mai vechi, dar care aici mi se pare că se pliază pe o execuție tehnică mult mai sigură și de efect și care individualizează volumul ăsta în încercarea lui de a-și trasa câteva linii existențiale esențiale: „există amintiri care se întorc/ cu gura plină/ de colb și adiere secetoasă/ le scrîșnesc între dinți/ închid ochii și sînt din nou acolo/ unde n-am fost niciodată/ fericită dar un pumn de țărînă// în treizeci de ani devine/ o traistă de zarzăre coapte/ uit rescriu reinventez/ memoria învăț din nou/ un alfabet al fructelor/ zemoase rămîne fitilul/ care nu mai luminează// dar păstrează căldura”, Jucăria lui Da Vinci. Nimeni, în poezia contemporană mai recentă, nu mai vorbește despre geografii intimiste/ biografice printr-o „exorcizare” aproape terifiantă a memoriei de tipul celei de aici, care ridică amănuntul colorat-negativ la rang de personal statement și nu oricum, ci asumat într-o cartografie personală extrem de picturală. În orice caz, Anul tigrului e apă e, prin tot demersul lui de recuperare și „îmblânzire” a trecutului cu viitorul, un volum ambițios, asta odată. Apoi, unul care reușește să își consolideze o poetică oricum solidă, dar care aici prinde rădăcini mai puternice, atât prin deschidere tematică, cât și prin execuția ei practică. În fine, e și un volum care vorbește fără menajamente și fără rezerve despre limite și neputințe, și mai ales despre cum locuim ceea ce e nelocuibil (vezi poemul Climă și pedeapsă, unul din textele cu cea mai mare încărcătură emoțională din punctul ăsta de vedere) – să fie doar atât și tot ar fi suficient ca să merite să fie citit.
Scriind despre Anul tigrului de apă, cel mai recent volum de versuri semnat Ligia Keșișian, Andreea Pop remarcă o vocație a premonitoriului. Din citatele oferite reiese, într-adevăr, predispoziția poetei pentru identificarea sistematică a unor semnificații, dar astfel funcționează omul, în tragedia existenței sale. Asumă răspunderi, face lucruri, în baza unor proiecte raționale, își împlinește chiar firea vizionară, pentru a fi nevoit, mai devreme sau mai târziu, dar invariabil și de neevitat, să se confrunte cu neantul, cu iminența dispariției. Ceea ce declanșează o largă paletă de reacții: panică, iritare, resemnare etc. Nu indiferență. S-ar putea ca sensibilitatea specială pentru ceea ce urmează să se întâmple să fie, la Ligia Keșișian, acel semn cioranian că a înțeles: orice facem, orice suntem, întâmplarea care nu e întâmplătoare vine. Poeta nu anticipează nimic. Știe. Putem conveni să-i spunem împăcare acestui tip de cunoaștere. Însă oricum am numi-o, e una dintre puținele certitudini. Și doar de noi depinde să construim sau nu ceva întemeiați pe o asemenea certitudine.