O devălmășie intenționată

Vasile Igna s-a născut în 4 martie 1944, la Ardusat, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1966). A fost profesor de limba română (1966-1969), editor la Dacia (1970-1944), diplomat, însărcinat cu afaceri culturale, la Paris, Berna și București (1994-2007). A debutat cu volumul Arme albe (1969), urmat de alte treisprezece cărți de poezie, cea mai recentă fiind Capcanele (2022). Este membru al Uniunii Scriitorilor și PEN Club, laureat al mai multor premii literare și al Premiului Național „Tudor Arghezi” pentru opera omnia (2020). Locuiește la Cluj, trăiește pe Valea Căprioarei din Feleacu.

Rândurile de față se referă la volumul ROATA, incitate de viziunea poetului și, mai precis, de gravitatea acesteia; sugestiv este mottoul ales de poet din T.S. Eliot: „În punctul fix al lumii rotitoare. Nici trup nici netrup (Burnt Norton).”

Poetul Vasile Igna se arată lecturii ca un post-post-modern, „vorba-n doi pieri” generând un discurs ludic-absurd, uneori trimițând la creațiile populare, dar și la vorbirea copiilor, în privința expresivității. Intelectul controlează din subteran acest discurs, lăsând libertate suficientă cuvintelor să zburde prin straturi varii, frizând cotidianul, celestul, demonicul. Un Ur-simbol e axial: Grădina, adus din volume anterioare, la maturitate, el fiind axul viziunii poetului nostru. E o devălmășie intenționată, voluptatea autorului fiind să scrie ritmat-rimat sub bolta unei reflexivități grave, cu strat cotidian, cum și metaforic, mitic, arhaic, mitologic etc. Grădina e fără granițe, un spațiu complet disponibil tuturor experimentelor. Cultura greco-latină informează cu aplomb. Totul e pus sub semnul căutării unei iluminări care să elibereze eul poetic de superficii. De altfel, gravitatea viziunii e consubstanțială celei rilkeene. Printre procedurile uzitate este și aceea de a lua un fapt autobiografic și a-l plimba, lent ori fugace, prin mitologii amestecate, impure, cu sorginte, ea însăși, bramburită. Joc și absurd se nasc fără efort din scrierea literală/literată a poemului: „Ce mai contează – zice autorul – dacă e centrifugă ori centripetă”. Totul se petrece într-un „castel de hârtie”, iar scrierea, în esență, e reala magie de pe pagină.

„Semnul pe hârtie” dă adevăr și putere scriptorului. Adevărul realității îl asigură doar scrisul. Plămada din cuvinte și fervoarea angajamentului autorului la această muncă, ca de Hercul, ars pe dinăuntru de noxele amăgirii de sine, pare a nu avea vreun motiv cotidian. Praful de vremelnicie ridicat din ficțiune cade apoi nămol pe pagină. Iată contradicții de neînlăturat. Poetul nu se panichează că lumea nu e scrisă în vreo carte, pentru că în Grădina sa deliciile nu sunt numărate. Dimpotrivă, el este grădinarul care administrează, fără oțiu, această minune. Poetul locuiește, sub aspect autobiografic, o Vale reală, unde scrie și muncește ca horticultor amator: Valea Căprioarei din Feleac, deasupra  Clujului. „Dar mai bine/ întreab-o pe Niobe (prima femeie muritoare, iubita lui Zeus) cu siguranță ea nu are/ nevoie de descrieri și probe”.

Poetul este un „sclav al râvnei”, și nu e chiar un capăt de țară să scrie altă pagină, alt poem, altă zădărnicie, alte sinamăgiri. Orfeu însuși „coboară teleleu/ cu ochii închiși treptele bolgiei mai lucioase ca/ sfera aceea ce-și caută noi rotunjimi precum/ Hera Telea în pustiul Olimpului.”

Autorul are, așadar, o versatilă capacitate de a concepe și de a moșteni apoi acest spațiu ce-i asigură amprenta personală, originală, a identității sale literare. Nu sunt mulți poeții, cum nici prozatorii nu sunt, atât de firești, în configurarea toposului dătător de delicii, dar și de culoare distinctivă. Ludicul simbolic ritmează și rimează discursul suprarealist, cursiv și amuzant. Uneori trimiterile sar peste „mode și timp”, amintit de Ion Barbu din Riga Crypto și Enigel sau din poemele abstracte (ex: „și bureți păduratici de rouă”). Așa că „face cuvinte din alte cuvinte”, într-o rotire cu goluri și plinuri ca într-un hotar sempitern.

Roata, Spița, Respirație sunt trei titluri care se succed într-o monotonie compensată de excepționalitatea textului, prin densitatea problematizării și a experimentării conținutistice. Vasile Igna are, în acest sens, o invidiabilă capacitate de  a vedea, cu ochii furtunii, „lipsiți de dorințe”, „locul unde se află mijlocul/ sorții în care morții se caută în mijlocul/ sorții în care morții se caută unii pe alții cei/ scunzi pe înalții și cei fără de vedere pe cei mai/ scunzi pe înalții și cei fără vedere pe cei ce mai/ lăcrimează-n tăcere.” Chiar și din acest scurt citat se poate observa cât de dificilă devine lectura, poticnindu-se în ritmarea fără o axă orientativă. Autorul nu pare a menaja gustul comun al lecturii, el fiind sieși cititor. „Sunt doar/ câteva locuri și-acelea foarte bine păzite unde/ sângele limpezește rănile ascunse și nepedepsite/ unde bucuria e un fel de onoare nemeritată o/ moarte înainte de moarte cu mii și milioane de/ spițe-încercată ce caută una și-aceeași/ netrebnică roată și o respirare târzie pentru/ că poate să fie deodată și moartă și vie.” Copleșit de invazia nestăvilită a dezordinii, poetul nu simte bucuria scrisului, extenuat parcă de zădărnicia de a instaura o cât de mică automulțumire. „Punctul fix al lumii rotitoare” din mottoul din T.S. Eliot doar agravează exasperarea auctorială. Vasile Igna este, în peisajul de azi al poeziei, un senior care merită lecturi repetate pentru a descoperi diamantele poeziei sale. El este un nume de prestigiu al liricii actuale și numele său este apreciat ca al unui poet care merită toată considerațiunea.