Multe socoteli, cum zice D., himere nerezolvate, frici, rezolvări ale sinelui. O fată pe care n-o cunosc este femeia căreia îi cer ajutorul. Tacit, visul are câteva reguli; ea e deja a mea, este mai frumoasă decât ce-mi pot imagina și este aici pentru a mă salva – nu scoate niciun cuvânt, nu scot niciun sunet. Este milostivă – căușul palmei sale îmi cuprinde obrazul care toarce. Sărutul ei cald pe sprânceană îmi închide ochiul ca pe un cuptor ce avea nevoie de lemne, de combustibil – implozia inimii în miliarde de particule, fiecare puternică, cu forța fericirii absolute, niciodată atinsă de întreg sufletul, întregul sine, un fractal al bucuriei ce se extrapolează la infinit, spre iluminarea înțelepciunii; mai stau aici sau aici voi putea muri rușinat de penibilul frumuseții, îmi zic. Mă trezesc mahmur, deși nu beau. Mă întreb dacă asta am simțit la pubertate sau mă încearcă o vagă bănuială că această intensitate a simțului divin nu am trăit-o niciodată. Nici când… sau… ori…? Nu, nu cred. N-o recunosc în nimeni pe care-l iubesc. Toți cei pe care-i iubeam sunt o parte din ea, prin a cărei insinuare îmi unesc sufletul.
o rândunică culege o ramură și zboară ce încântare exclamă poetul
Am toată viața înainte. Am toată… îmi zic, am toată viața înainte, exact. Cât este viața? Înainte. Sigur, înaintează. O oră, două, mă voi trezi din nou? Și dacă mă trezesc a doua zi, ca un nou-născut, cu ce certitudine pot afirma că soarele va răsări iar ca să mă nasc din nou? Mă trage gândul ca următoarea propoziție să fie tot interogativă, însemnând că muzica textelor a început să fredoneze la urechea minții și, cu siguranță, după primele semne puternice, dar prea slabe pentru puterea unui autentic păcătos prea iubit de Diavol, Matematicianul va veni cu decisiva – un tunet năprasnic în inima care va face implozie și nu-mi voi mai putea ține promisiunea tacită față de Maestru; să-mi termin opera mai pregătit ca niciodată, deși, să rămână vorba între noi, nimic nu-i mai umil decât Cel ce Scrie, căci acela nu trăiește, dar unii, să-i ierte Tatăl, nu mai trăiesc demult.
sunt fericit pentru a mă-ntrista pojghițe de nămol se desprind din malaxorul pașilor ei ridică capul îndreaptă perna apoi adoarme la loc dâra de sânge pe zăpadă se lungește până-n vedenia sa
În cele ce urmează este vorba de un jurnal și ceea ce înțeleg că înseamnă acesta, nu ce vor înțelege cititorii, nici ce-au înțeles din așa-zisele jurnale ale scriitorilor plini de minciuni, de evlavie, de cosmetizarea adevărului, „căci respingerea adevărului cădere este, căci adevărul este ceea ce este, căderea a ceea ce este de la adevăr respingere este, de la ceea ce este Dumnezeu nu poate să cadă, și dacă nu există, nu este”, zicea Dionisie Areopagitul. Confesiune, spovedanie, mărturisire – aceste cuvinte mari și pompoase ce pregătesc, de fapt, testamentul. M-am rugat murdar. Constructorul, enervat de parșivenia de care dădeam dovadă – căci Diavolul nu se roagă decât cu un scop – mi-a fulgerat inima atât de puternic, încât mi s-a făcut frică pentru cei care mă iubesc, cu presimțirea că-și doresc din răsputeri să moară înaintea mea, pentru simplul fapt că nu prea am sentimente la pierderea cuiva, ceea ce mi se pare firesc, căci Cel ce Pleacă va deveni Cel ce Te Așteaptă.
ochiul i se mișcă sub pleoapa închisă din colțul buzelor trimite râuri gâtului fin se scarpină închide gura și mestecă răsăritul ațos și cald ce se topește-n cer
Am doi sau trei ani, am ștrampi roșii ce-mi atârnă mult peste labele picioarelor și plâng îngrădit de niște bare de lemn, într-un pat înalt. O femeie îmbrăcată în alb încearcă să mă liniștească, ești ca o fetiță, zice – sentimentul de convingere absolută că sunt fată. Cineva bate la ușă și cere socoteală, probabil mai devreme de amintirea cu ștrampii, e iarnă și face scandal. Copilul nu ar face așa ceva, priviți doar cât de mic e, răspunde mama, căci întâmplarea o știu de la ea – după ce l-a liniștit pe taximetrist și acesta a plecat cerându-și scuze, a mers pe balcon și a descoperit că bolovanul ce-l ținea peste murături nu mai era. Știu să vorbesc, dar nu scot un sunet. Ei nu știu nici măcar dacă înțeleg ce spun ei, vorbesc despre mine în prezența mea de parcă ar fi firesc, de parcă aș fi autist, de parcă am deja patru ani și sunt surd, inconștient sau nici nu exist. Ei bine, știu să pronunț tot ce spun ei, ba chiar le răspund, în gând – am puterea de-a nu mă emoționa dacă frate-meu cel mare, despre care ei cred că e inteligent doar pentru că are foarte multe abilități încă de la câteva luni, ca o maimuță sau un clovn, face remarci jignitoare la adresa mea de față cu mine. De când m-am născut, mă prefac că dorm, chiar dacă uneori stau în șezut pe covor și-i privesc. Nu vreau decât să fiu lăsat în pace cu gândurile mele despre superputeri, ca în visele în care levitez deasupra tuturor, pe stradă, și înaintez lent, apoi cobor cu picioarele pe pământ și iar fac un salt prea lung pentru muritorii de rând, uneori cu corpul întins pe orizontală, ca eroii la care se închină un puști plin de viață și speranțe. Cel mai mult îmi place să-i încarc cu energii negative, pentru că mă supăr că nu mă tratează de la egal. Ce cap mare are și uite cum iar a lăsat botul, zice. Ei bine, în acea clipă, capul meu mare se concentrează la oribila stare a familiei, cu efect garantat, cu incidente vulcanice, dar rapide și nesemnificative, cum ar fi migrena prea micului cap al lui frate-meu sau turbarea temporară a lui tata, ori regretul mamei că încă e cu el, „că te-am luat din milă, porcu’ dracu’!”. Nu am decât patru ani, să se înțeleagă că abia pe la nouă voi putea produce adevărate calamități.
nebuna s-a prostituat ca să rămână gravidă cu primul client camera sa avea și mucegai și gratii pat de fier din pomul de la geam în fiecare zi cădea câte o frunză și prima lapoviță dădea o strașnică dorință de a schimba politica-n spital
M-au dus la o clinică, unde un doctor m-a pus să desenez un arbore, să interpretez un fluture și să rezolv multe exerciții de logică și geometrie în spațiu. „Singura problemă a copilului dumneavoastră este că are capacități mult peste medie.” S-au bucurat, apoi și-au amintit că eram, totuși, prea posomorât, deși nu aveau Google pe atunci, și mi-au dat Haloperidol. Credeau că nu văd când îl toarnă în lapte, dar mai mult de atât, sperau că nu-mi voi aminti niciodată. „Un bărbat din Siberia a cerut-o în căsătorie pe femeia care îl atacase cu un topor. S-au căsătorit chiar în timpul procesului.”
a auzit un zgomot și s-a întors brusc în întuneric încât întunericul i-a accelerat tragedia
Cred că Universul a fost format de Matematician printr-o ecuație simplă, prin mulțimea M – un fractal care seamănă cu o căpușă grasă pe care, din oricare punct, oricât ai apropia imaginea, se duce către alte imagini, aparent identice, fără sfârșit. De aceea ochiul omului iubește imagini repetitive, pentru a-și calma retina cu ecuații redate în culori și forme geometrice. Calculul obiectelor, muzicii, textelor, imaginilor, gândurilor, sentimentelor, mirosurilor – simfonia vieții redată de un fractal, cu oricare culori, la alegere – abilitatea de a modifica viitorul, adică de a-l prezice. Și convingerea că superputerile nu au niciun secret, dacă știi ce fire să legi la mansardă – o ecuație simplă, care se auto-extrapolează fără oprire. Sunt cu sora maică-mii, e iarnă, trotuarul ne îndrumă paralel cu calea ferată. O fetiță călcată de tren are ochii deschiși, albaștri închis, parcă mă privește. E încă roșie în obraji, are părul roșcat. Cred că avem aceeași vârstă; vreo cinci ani. Îmi închipui că a vrut să scape de cineva, adică să scape de această lume, de ea. E prima oară când mă îndrăgostesc, dacă dragostea îți face fluturi în stomac. Mergi mai repede, la ce te uiți? La nimic… (o ferigă de sânge curge ca o umbră din colțul gurii pe gât).
copilul merge de-a bușilea pe masă și cade copilul merge în patru labe sub masă
Cred că am vreo zece ani, visez: cartierul este pustiu. Am strania senzație că nu mai există nimeni. Singurul zgomot rămas este vântul ce se sparge în colțurile de beton ale blocurilor în fâșii subțiri și ascuțite. Ferestrele sunt lâncede – întunericul din spatele lor este apăsător. Am un atac de panică cu gândul că acasă nu mai există nimeni. Urc scările întunecoase ale blocului în grabă. Ușa apartamentului este deschisă la perete. Se înserează, luminile sunt stinse. Încă mai pot distinge. Înaintez pe lungul culoar în timp ce fotografiez cu privirea camerele pustii de-o parte și de alta, în căutarea alor mei. Culoarul cotește spre baie. În capătul ei, așezat pe marginea căzii, e diavolul – bărbat tânăr, cu barbă scurtă, slab, cu ochii negri în totalitate, brunet. Sunt împietrit și nu pot scoate niciun sunet, parcă cuprins de o vrajă. Am senzația căldurii și fericirii absolute. El vorbește într-o limbă care nu seamănă cu nimic din ce am auzit vreodată, dar, fără să înțeleg, simt cuvânt cu cuvânt, ca și cum limba vorbită de diavol nu conține litere, ci stări pe care i le induci interlocutorului printr-un fel de mârâit sau limba întoarsă pe litere, nu pe silabe.
vântul încearcă să rostogolească o frunză uscată pe care o desprinde firav de trotuar apoi o lasă la loc cu neputința cu care un părinte privește locul de joacă pustiu
În general, sunt foarte abătut și îngândurat; când eram mic, la marginea orașului a avut loc un accident – un tip și prietenii săi, într-o Dacia, au lovit un stâlp și el a sărit prin parbriz o sută de metri. Polițistul aștepta alt echipaj, era singur. M-a strigat să vin, să-l ajut cu trasarea locului. L-am ajutat și l-am întrebat ce este sub pătură – a fost stupefiat că nu-mi dădusem seama: e mort, copile, e șoferul mașinii! Pot să ridic pătura să mă uit? Da, dar să o pui cum era: gura căscată, fața lunguiață, blond, cu părul scurt, probabil învățat de mic să-și dea părul pe spate. O gaură în dreptul maxilarului, dreptunghiulară, de parcă o bară îi retezase jumătate de cap. Merg la mașină, un puști e teafăr pe bancheta din spate, cel din dreapta e strivit în bucăți de bord. Ce s-a întâmplat?! Nimic, vine Ion de îndată și mergem acasă. Deci el aștepta șoferul să se întoarcă la mașină și să-și continue drumul. Îi tremură mâinile și genunchii. Dacă era femeie, o sărutam, la cât de tragică e situația.
cel ce plânge nedreptatea celorlalți e cel ce-ar vrea ca lumea să plângă nedreptatea sa cel ce dăruiește întinde mâna cu care dă ca cerșetorul care cere
(fragment de roman)
Fragmentul de roman al lui Dan Ciupureanu mi-a amintit de stilul lui Faulkner, mai cu seamă prin acele notații scrise cu italice, aparent poetizante, chiar oniric poetizante, în fapt ancore textuale ale unui amplu poem în proză. Îmi vin acum în minte și superbele cărți din colecția Globus, a editurii predecembriste Meridiane, în care cu predilecție latino-americani etalau ficțiuni stranii, outside the box. Dan Ciupureanu imaginează cu metodă, în sensul unei interesante și quasi-inedite algoritmizări a fluxului oniric, fapt care împinge relatarea, personajele într-o zonă mai degrabă poetică, hibridizând cu intenție. Or, cum știm de la stilisticieni via Riffaterre, de exemplu, intenția e marcă estetică, sursă a literarității, pentru a nu-i uita și pe deja mitologizații formaliști ruși.