Viața se compune din miracolul fiecărei clipe, risipindu-se asemenea valurilor înspumate ale mării. E atâta poezie, atâta emoție și freamăt în cel mai recent film al lui Paolo Sorrentino, atâta zbucium, încât unele momente – de stranietate, de inadecvare – nu fac decât să accentueze magia acestei lumi. Nu e lipsit de importanță faptul că pelicula regizorului italian debutează cu reflecțiile eroinei, un preambul solar la propria istorie de viață – „e enormă viața care se pierde peste tot”, viața care țâșnește cu putere din toate părțile și care se confundă cu suferința, cu așteptarea, cu neputința, cu deșertăciunea.
Parthenope se naște în apă, o mică Venus purtând pe umeri povara frumuseții și a singurătății în care va trăi. Fina unui magnat italian, micuța Parthenope primește la nașterea sa o caleașcă de la Versailles – iluzie a opulenței și a deșertăciunii, car alegoric în oglindă cu erotismul juvenil, ofrandă adusă senzualității, dar și cu cortegiul funerar care îl conduce pe fratele său pe ultimul drum, curmându-i-se prematur și tragic escapada.
În lungile zile de vară napolitană, Parthenope citește The Way Some People Live de John Cheever. Pe autor îl va întâlni apoi în călătoria făcută alături de fratele Raimondo (interpretat de Daniele Rienzo) și de iubitul său, Sandrino (Dario Aita), într-o vară de complicități, tergiversări, alegeri, imagini poetice, în care marea este celebrată în tandem cu frumusețea și tinerețea. „Mai întâi să ne uităm la vară” devine un îndemn ce amână pierderea inocenței, o încremenire a timpului care ne traversează.
Cunoscută pentru rolurile din miniseriile Beyond Passion (2020) și din Red Mirror (2022), Celeste dalla Porta o interpretează impecabil pe visătoarea Parthenope, idealistă, necruțătoare, temerară. Dacă eroul din La Grande Bellezza (2013) ajunge la Roma la 26 de ani și vrea să fie regele acelei lumi concupiscente, voluptuoase, nemaivrând să o părăsească, eroina celui mai recent film al lui Sorrentino, Parthenope, ilustrează senzualitatea, dar și o singurătate privilegiată.
Întrebându-se ce e antropologia, Parthenope cercetează lumea cu încrederea ființei care are tot timpul la dispoziție. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale, antropologia poate fi definită prin posibilitatea de „a vedea”, numai că, așa cum mărturisește profesorul Marotta, „e foarte greu să vezi, fiindcă e ultimul lucru pe care îl învățăm”. Învățăm să vedem abia atunci când toate celelalte aspecte ale vieții încep să dispară: dragostea, tinerețea, dorința, emoția, plăcerea. Mai mult decât atât, „când crești, totul devine plictisitor”.
Purtând numele orașului în care se naște, Parthenope știe că „frumusețea e ca războiul – deschide uși”, fără să fie, totuși, ocolită de tristețe și de dezamăgiri. Părinții o blamează de moartea prematură a fratelui mai mare, ignorând natura vulnerabilă, cvasi-incestuoasă a lui Raimondo.
Când se hotărăște asupra titlului lucrării de doctorat, profesorul Devoto Marotta (magistral interpretat de actorul italian Silvio Orlano, pe care îl întâlnim și în mini-seria regizată de Paolo Sorrentino, The Young Pope), mentor exigent, lucid și bun sfătuitor atunci când tânăra Parthenope are nevoie de o busolă, îi recomandă să cerceteze Fundamentele culturale ale miracolului, astfel că protagonista își asumă ca proiect existențial cercetarea vieții: de la „marea fuziune” a familiilor mafiote napolitane, menită să le asigure continuitatea și unitatea, cu spectatori din toate generațiile, până la investigarea miracolului Sfântului Ianuarie, eroina observă, analizează, discerne, formulează întrebări, găsește răspunsuri care o mulțumesc parțial. Apreciind frumusețea și complexitatea vieții, acceptă provocările care i se lansează, deși cele mai multe o condamnă la singurătate, la o formă atroce de izolare. Alege cariera universitară, știind că „un profesor trebuie să fie ca o lecție de morală pentru studenții săi”. La senectute, își reamintește de contrastele, de temerile, de resorturile libertății în care trăise („abandonați în vara perfectă, am fost tineri și nefericiți”).
Sorrentino surprinde cadre neverosimile ale orașului scăldat mereu de soare, un Napoli al amplelor proiecte existențiale, iar muzica anilor ’70 – ’80 completează exemplar această panoramă a desfătării, în care nuanțe psihedelice alternează cu ritmuri braziliene, ecouri ale unei tristeți vagi se împletesc cu expansiuni sufletești, de la Warmth (de Peter Gregson) la Era Già Tutto Previsto (Riccardo Cocciante și Marco Luberti) ori Valsul trist al lui Sibelius, Exodus compus de Wojciech Kilar. Ca un refren, revine „A Gira” (Trio Ternura).
Chiar dacă pelicula lui Sorrentino nu are o intrigă foarte clar articulată, tocmai în volatilitatea aceasta imperfectă, în echilibrul fin al nuanțelor stă frumusețea lumii pe care o redă atât de firesc. Participarea lui Gary Oldman (interpretându-l pe bătrânul John Cheever) este luminoasă, senină. Amplele secvențe în care Parthenope cunoaște actrițe fanate, ce s-au bucurat cândva de recunoaștere în Napoli, dar care au căzut în dizgrație ori au fost uitate odată cu vârsta sunt un semn al deșertăciunii.
Petrecerile bahice, vara eternă, imprevizibilitatea gesturilor, generozitatea dragostei, cadrele de basm în care eroina își trăiește fiecare poveste de iubire sunt doar câteva dintre dimensiunile celui mai recent film al lui Sorrentino, născut la Napoli în 1970 și îndrăgostit, la rândul său, de frumusețea atemporală a Italiei, fixând în mai toate peliculele o lume a cărei transparență dezarmează și purifică, mai ales în ultimele sale proiecte cinematografice, în La Grande Bellezza (2013) ori în È stata la mano di Dio (2021).
