Premiera finalului de an 2024 la Teatrul Regina Maria din Oradea: Elif și ploaia de Sami Ibrahim, în regia lui Alex Ianăși. Un text despre condiția imigrantului mereu „ilegal”, care valorează doar atât cât poate munci, într-un sistem birocratic perfid. Elif e o femeie care ajunge într-o dictatură economică, preferând tendințe utopice, care s-o îndepărteze de colții realității. Fiica sa, Lily, are o altă perspectivă, dincolo de poveștile mamei, reușind să priceapă crudul adevăr și condiția lor precară, cu un cinism specific vârstei ei.
Sami Ibrahim e un tânăr scriitor londonez, în plină ascensiune artistică. Regizorul Alex Ianăși, proaspăt absolvent cu specializarea Regie de Teatru, are deja un crez estetic și artistic. Își dorește ca spectatorii „să se conecteze emoțional cu problema lui Elif, să se dezbrace de zidurile vieții de zi cu zi și, la fel ca actorii de pe scenă, să fie oameni sensibili, vulnerabili”. Scenografia e semnată de Tinatin Gobejishvili (originară din Georgia). Un decor auster, unde domină valizele multifuncționale, simbol al plecărilor multiple. Ele pot deveni un perete, pe care se proiectează imagini, dar pot fi și clădiri slab luminate. Uneori se poate deschide o fereastră, săpată în trupul blocurilor miniaturale.
La început apare un grup de… pelerini. Mantii și glugi, valize și umbrele. Grupuri statuare. La cele două extremități ale scenei există microfoane pentru cei care povestesc. Naratori omniscienți, empatici. De altfel, întregul spectacol e construit în stil brechtian, cu un fel de naratori/regizori, care uneori spun „stop”, „reluăm”, „fără spoilere”, „repetați”. Această tentă de metateatru e prezentă de la început până la sfârșit, înlăturând orice posibilitate de melodramă. Există, așadar, adresarea directă către public, plus o recunoaștere a faptului că oamenii care interpretează sunt actori și… nu personajele pe care le joacă. Rând pe rând, ei dezbracă mantiile și devin alte și alte personaje. Excelentă scena cu mărșăluirea în cerc, cu coada la… programare. Kafka e mereu prezent: se caută ore în șir „registratorul registratorului”. Regele, birocrația, taxe, hârtii, amânări, într-o crudă așteptare. De la aparteuri se ajunge la dialog. O replică trece adesea de la un personaj la altul. Muzica lui Ovidiu Iloc include și sunete de ape prin țevi. Curgerea epică adoptă soluții minimaliste. O scenă memorabilă: confruntarea dintre mamă și fiică. Anda Tămășanu (Elif) e credibilă, între curaj, demnitate, fragilitate, speranță. Carina Bunea (Lily) transmite la început o inocență a copilăriei, repede invadată de revelația condiției marginale. George Dometi (fiul proprietarei) reușește să redea în diferite registre timiditate, lașitate, resemnare, compasiune. Mereu sigură pe sine, magnetică și adesea vulcanică e Ioana Dragoș Gajdo (proprietara).
Un spectacol din sfera socialului, cu accente satirice, extrem de narativ, cu tablouri vizuale reușite, dar puțin prea lung. La aplauze, spectatorii mi se păreau derutați. Probabil din cauza stilului metateatral. Pentru mine a însemnat însă un experiment bine articulat, care potențează versatilitatea stilistică.
