O carte minunată despre relația literatură-viață este romanul lui Amos Oz, Rime despre viață și moarte (Humanitas, 2009, 2011, 2022), în traducerea elaborată, fluidă, a Ioanei Petridean. Tradusă în peste patruzeci de limbi, povestea se desfășoară pe parcursul unei singure seri. Suntem în Tel Aviv. Un scriitor celebru e invitat la un eveniment literar în onoarea sa, desigur, cu ocazia lansării recentului său roman. Facem cunoștință cu o sumedenie de personaje, coagulate într-o posibilă viitoare operă. Sunt reale, inventate? Amos Oz demonstrează o extraordinară mobilitate a persoanelor narațiunii. Vocea naratorului, persoana întâi, apoi a doua, a treia. Fără să fii derutat, în calitate de cititor, participi efectiv la acest carusel narativ, la facerea scriiturii. Scriitorul aderă la o soluție: „să-i descrie asemenea unui fotograf de portrete sepia, un fotograf al reuniunilor de familie… care aleargă printre personaje, stă la taclale cu toată lumea, se împrietenește, glumește, îi roagă în cele din urmă să își ocupe locurile dinainte stabilite, îi dispune pe toți în semicerc”. Iată, ți se dă materia primă, o sumă de persoane, pe care – dacă ai vocație – le transformi în personaje. O chelneriță, un adolescent, o admiratoare, un funcționar bolnav, un poet căzut în uitare, o tânără frumoasă… Între acești oameni, autorul țese povești și nu-i mai eliberează din… pânza de păianjen ficțională. În locul unei intrigi solide, el emite ipoteze viabile. O noapte doar a lui, a scriitorului, printre siluete nedefinite. Să fugă? Să nu fugă? – „dar se poate întâmpla, la fel de bine, ca scriitorul nostru să nu fugă în clipa în care aude zgomotul acela ușor venind dinăuntrul apartamentului, ci să împietrească pe loc, paralizat de frică”
Orice scriitor trăiește momente de derută, de îndoială, întrebându-se „ce rol au poveștile tale, cui folosesc? Cine are nevoie, dacă îmi permiți să întreb, de fanteziile tale, de toate absurditățile acestea legate de aventuri sexuale cu chelnerițe frustrate, cu recitatoare nemăritate care locuiesc împreună cu pisicile lor”. Și mai departe: „de ce scrii așa? ce oferă scrierile tale, dacă într-adevăr oferă ceva, societății, țării, și cu ce contribuie la edificarea unui sistem de valori incontestabile?”. Referitor la schimbarea persoanelor narative, amintim plecarea scriitorului de la Ruhale Reznik. „Te sun curând”, zice el, dar în surdină, apare ironică persoana a doua – „n-o să suni, de ce ai face-o?”. Scenele de dragoste cu Ruhale sunt adevărate bijuterii stilistice, autentice și convingătoare. El „captează murmurul ce se naște în adâncurile ființei ei, continuând să o învăluie în plăcere, primind și inventariind fără discernământ până și cele mai subtile diferențe dintre gemetele ei, ascultând cu pielea, nu cu urechile”.
Romanul, scris cu un umor subtil, rafinat, e o sărbătoare a ficțiunii. Poate că totul e real, iar atunci autorul a plimbat (probabil) oglinda lui Stendhal de-a lungul propriei sale vieți.
