Ambiguitate și fantezie

J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus, Zilele de școală ale lui Isus, Moartea lui Isus, trilogie, Humanitas, București, 2014, 2018, 2021, traducere de Irina Horea

Scriitorul sud-african J.M. Coetzee, câștigător al Premiului Nobel în 2003, are nenumărate recenzii în revistele culturale de la noi (majoritatea cărților fiind traduse în limba română), dar nu m-am putut abține să nu scriu despre cele trei romane care alcătuiesc o trilogie.

Cum ar fi ca mâine să uităm tot ce am citit, experiențele prin care am trecut? Memoria să ne fie ștearsă și, chiar dacă avem păreri, să le credem descoperite de mintea noastră prezentă? Cum ar fi să ne uităm originile, istoria, tradițiile, cine suntem, de unde venim și de ce am plecat din acele locuri, ce am fost în viața uitată, pe cine am iubit sau urât? Să ne uităm până și numele?

Asta ne propune Coetzee în cele trei volume care se citesc fie extrem de ușor, dacă rămâi ancorat în povestea despre cinci ani din viața unui copil curios – David, un rebel și nonconformist  – și a celor care își asumă creșterea lui, Inés și Simón, fie greu, dacă analizezi fiecare propoziție sau frază, plimbându-te prin filosofie, morală, psihologie ori teorii ale educației.

Este dificil să nu regăsești în cartea unui autor contemporan idei ale celor dinaintea lui, aproape imposibil – cu o minimă cultură literară – să nu spui „Hm, pare că s-a inspirat din…”.

Literatura răspunde prin povești, imaginare sau nu, marilor întrebări ale lumii, reluate ca într-un carusel. Un carusel cu alte culori, alte nuanțe, din altă perspectivă, personajele sunt altele, autorul folosește tehnici și metode diferite ca să te țină în priză. Dar subiectele rămân aceleași. Chiar și ideile. În acest univers, care gravitează de mii de ani în jurul acelorași controverse, Coetzee te invită într-o lume nouă, populată de oameni cu o memorie albă, fără trecut.

Personajele, care vor trăi într-un oraș Nevilla – sugerând un oraș fără nume, un non-spațiu –, iar mai apoi în Estrella, vor trebui să se descurce în limba spaniolă. Însă nu te afli într-o țară de limbă spaniolă câtă vreme Statuia Libertății zace într-o grădină; limba spaniolă e aleasă pentru a da glas supărării autorului care declara: „Nu-mi place felul în care engleza pune stăpânire pe lume.” Și, în acest context sumbru și ciudat, personajele lui își pot permite reflecții filosofice pe care nu le atribuie altor gânditori, întrucât nu au memoria trecutului, pot să adopte teorii asupra psihologiei care par noi, să practice o educație despre care sunt convinși că n-a mai scris nimeni și despre care noi, cu memoria încă intactă, știm că sunt teoriile altora. Sau măcar bănuim. Cărțile din noua lume sunt cărți de îndeletniciri simple, cu excepția lui Don Quijote – care nu e scrisă de Cervantes, ci de Benengeli (Cide Hamete Benengeli este un istoric arab fictiv, creat de Cervantes pentru a da mai multă credibilitate textului). Iar lumea aceasta ficțională, deșertică ontologic, nu te deranjează. Îți place, te ține în tensiune, vrei să afli răspunsuri despre relații interumane, spațiu și timp, singurătate, educație, matematică și astrologie. Aștepți ca Simón, Dmitri ori alt personaj să te lumineze, să deslușească misterele lumii. Ba, în final, te întrebi la fel ca David: „Pentru ce sunt eu aici?”

Chiar din primele pagini pătrunzi într-o lume distopică, întunecată, plină de reguli. Post-apocaliptică, totalitară? Poate. Coetzee atinge un grad de mister care îți deschide toate canalele imaginației. Nu știm cine sunt personajele, de unde vin, unde se află această lume în care ajung după o călătorie pe mare. Oare chiar au călătorit pe mare? – te întrebi, având în vedere că memoria le va fi ștearsă după ce ajung în lumea nouă. Nu știm cine a inventat regulile, cine conduce lumea și de ce trebuie ca nou-veniții să se conformeze. Ne putem întreba, analizăm fiecare secvență, pagină, întâmplare pentru a ordona locul și timpul unde se petrece acțiunea, facem conexiuni, dar nu vom afla un răspuns. Poate nici nu trebuie.

Într-o lume a relativității, importante sunt întrebările. Sau, cum spune și Coetzee prin vocea personajelor sale: „Întrebarea și răspunsul merg împreună, asemenea cerului și pământului, bărbatului și femeii… iar ciclul se reia”, spune Arroyo, iar Simón îi răspunde: „Prin urmare, dacă vrem să scăpăm de ciclu, poate că ar trebui să căutăm în lume nu răspunsul adevărat, ci întrebarea adevărată.”

Coetzee atinge un grad de mister care îți deschide toate canalele imaginației. Nu știm cine sunt personajele, de unde vin, unde se află această lume în care ajung după o călătorie pe mare. Oare chiar au călătorit pe mare? – te întrebi, având în vedere că memoria le va fi ștearsă după ce ajung în lumea nouă.

În Trilogia lui Coetzee vom afla amănunte despre personajul biblic? te întrebi chiar de la titluri. Și chiar dacă David, copilul în jurul căruia se învârte viața celorlalți, nu este Isus, autorul ne întinde câte un cârlig care ne apropie de mistic. Însăși numele dat băiețelului la intrarea în noua lume este un cârlig, Isus fiind un descendent al neamului lui David. La fel cum cei doi „părinți” îl ascund la recensământ, amintind de recensământul Regelui Irod; cum Simón este numele celui care a dus crucea lui Isus sau cum David vorbește de multe ori în sens biblic: „Eu sunt cel ce sunt”; „Pentru ce sunt eu aici?” (aici, adică pe lume – n.a.); nu există decât o singură constelație, dar: „Nu are nume. Numele ei va veni.” David este un revoltat – la fel ca Isus –, iar credința poate însemna iubirea fără limite care leagă trei necunoscuți.

Uneori te întrebi cum știe Simón, bărbatul fără memorie, atât de multe despre lume, filosofie, educație, psihologie. Alteori îți spui că sunt prea grele unele cuvinte pe care le folosește în conversațiile cu un David de cinci sau șase ani („silogism”, „obediență”), sau nu ți se pare viabil că în Estrella, o așezare mai mică decât Navilla, nimeni nu este interesat că un copil nu merge la școală și este crescut de doi oameni care nu-i sunt părinți. Se poate chiar să te și enervezi că Inés se dovedește a fi lesbi, poate chiar să bănuiești că partea aceasta e introdusă pentru a fi în tendințe cu noile teorii progresiste. Dar, cum fiecare pagină te invită la introspecție și, mai ales, la interpretare, uiți repede orice nemulțumire.

A fost Simón un filosof în viața care i-a fost ștearsă? Pare că da, după unele pasaje:

● „Dacă am fi cu toții speciali, n-ar mai exista nimic deosebit”, spune Simón într-o lecție despre natura umană. Cu alte cuvinte, dacă toți suntem speciali, atunci specialul nu mai există, cuvântul „toți” anihilându-l. Citești și te gândești că raționamentul lui contrazice teoria teomorfistă (omul este asemenea lui Dumnezeu, așadar este perfect) sau pe Neale Donald Walsch, autor mistico-religios („Toți oamenii sunt speciali și toate momentele sunt deosebite”, în Conversații cu Dumnezeu);

● „Dacă am trăi cu toți după intuițiile noastre, lumea ar fi cuprinsă de haos”, spune Simón în port, unde lucrează ca docher, iar gândul îți fuge la teoria haosului lui Lorenz, dar și la conceptul de intuiționism al lui Bergson;

● Afli că „Avem un fel de cunoaștere apriorică” și treci prin filtrul gândirii Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant;

● Când declară că „Apele oceanului curg și, curgând, se schimbă. Nu poți păși de două ori în aceleași ape”, ajungi direct în mijlocul filosofiei grecești (Panta rei – toate trec și niciodată nu te scalzi în apele aceluiași râu, expresie atribuită lui Heraclit);

● Iar când citești fraza „Copiii vin pe lume cu intuiția a ce e bun și adevărat… dar pierd această putere când se integrează în societate”, sari direct în brațele filosofiei lui J.J. Rousseau.

Am dat doar câteva exemple, dar sunt o mulțime de idei filosofice. Toate, răspunsuri naturale la curiozitatea lui David sau în conversațiile cu docherii, nu fac decât să nască întrebări.

Alte pasaje îți creează impresia că autorul, prin vocea personajelor, a dezvoltat o literatură psihologică: „E bine să existe spațiu între oameni și lucruri pentru că altfel ar fi doar contopire și tăcere.” Toți psihologii vorbesc despre spațiul personal care, dacă nu ar exista, ar transforma relațiile umane într-un coșmar, iar antropologul Edward Hall vorbește chiar de patru dimensiuni ale lui (spațiul intim, personal, social și public).

Regăsim în trilogia lui Coetzee și adevărate trimiteri la teoriile educației: „Nu putem prevedea întotdeauna consecințele acțiunilor noastre – mai ales atunci când suntem copii”; „Apa nu poate fi numărată. La cel ca aerul, pământul”, dar și idei etice: „Trebuie să și dai, nu doar să iei, altfel nu există egalitate, nu există dreptate”; „A fi drăguț e un accident, o chestie de noroc. Câtă vreme a fi bun nu-i un accident. Nu ne naștem buni, ne deprindem să fim buni”.

Autorul nu lasă neatinsă nici controversa despre viața de după moarte: „Nu există viață următoare”; „Indiferent dacă există sau nu un dincolo, omul s-ar îneca în disperare dacă n-ar exista ideea unui dincolo de care să se agațe”; „…tânjim nu după pâine, ci după cuvânt, cuvântul teribil care ne va dezvălui de ce suntem aici”, la fel cum nu lasă deoparte nici teoria singurătății: „Singurul mod de salvare este de a te salva singur”; „Toți suntem orfani deoarece, la nivelul cel mai profund, toți suntem singuri pe lume”.

Aerul sumbru în care se desfășoară acțiunea, misterul, straniul, ne trimit la creația lui Franz Kafka ori la Samuel Beckett. Mai ales la Beckett, dacă avem în vedere că despre el a scris Coetzee în lucrarea sa de doctorat. Iar lumea distopică și totalitară îl apropie deMinunata lume nouă a lui Aldous Huxley, cu deosebirile de rigoare fiindcă, dacă Huxley prezintă un sistem totalitar evoluat, lumea lui Coetzee este de o simplitate dezarmantă, o lume a unor noi începuturi.

Oricine poate să găsească interpretări în funcție de gradul de cultură, de dorința și capacitatea de a trece dincolo de simpla poveste. De pildă, Simón vorbește despre mașini care să încarce grâul sau să culeagă măsline, iar David este diagnosticat ba că ar avea un defect cognitiv, ba că ar fi autist, ba că suferă de neuropatie, iar moartea lui e inexplicabilă, așa cum este și lumea distopică în care trăiesc personajele.

Tocmai această versatilitate m-a atras la Coetzee, această posibilitate de a interpreta mereu și mereu altfel scrierea lui. Și cred că doar un autor atins de geniu poate concepe și dezvolta un subiect care va fi perceput pe diferite trepte de semnificație, de înțelegere, de interpretare, de la cei care caută doar epicul, la intelectualii rasați cu apetit pentru analogii și analize. Folosind o narațiune simplă, cu foarte mult dialog – amintind de Dialogurile lui Platon – și un stil auster, J.M. Coetzee nu ne oferă pește, ci undița cu care să pescuim în apele ontologiei umanului, cu speranța că vom găsi răspunsuri la marile întrebări existențiale.