Recent, am lansat pe o rețea de socializare un apel ironic care viza eliminarea cuvântului meleaguri din literatura contemporană pentru copii. Demersul meu pornea de la preocuparea pe care o am pentru evoluția limbajului și din necesitatea de a crea texte care să rezoneze autentic cu generațiile actuale. Intervenția mea urmărea două obiective. Primul viza accesul mai ușor al copiilor la texte prin reducerea barierelor lingvistice care pot provoca abandon și lipsă de interеs față de lectură. Într-o eră dominată de stimuli digitali colorați și interactivi, literatura pentru copii trebuie să concureze cu atractivitatea ecranelor, păstrând totodată profunzimea și farmecul comunicării. Al doilea obiectiv privea perspectiva istorică: dorința ca peste un secol, cititorii viitorului să poată reconstitui cu autenticitate felul în care se comunica în anul de grație 2024. Când folosești meleaguri și la 1800 și în 2024, situația riscă să devină puțin confuzantă, transformând textele în niște constructe artificiale.
E o temă care mă preocupă de ceva vreme. Cred că excesul de arhaisme, de diminutive, de drăgălășenii denotă o atitudine superioară, condescendentă a unora dintre cei care scriu pentru cei mici. Nu întotdeauna: unii autori știu să strecoare aceste cuvinte într-o manieră care le integrează frumos în stilul de a vorbi – și a comunica în general – specific minților tinere. Să nu fiu înțeles greșit: sunt înnebunit după cuvintele cu o sonoritate aparte, jucăușă, iar poveștile din vechime abundă în termeni care îmi bucură urechea ori de câte ori le aud. Paradoxal, deși pledez pentru modernizare, sunt fascinat de bogăția și sonoritatea cuvintelor vechi. Chiar într-una dintre cărțile pe care le-am scris anul ăsta am folosit așa: matrapazlâc, mogâldeață, lighioană, chițibuș, giumbușluc, șugubăț. A, și zgubilitic!
Comentariile generate de postarea mea au transformat rapid o observație personală într-o adevărată dezbatere. S-au conturat două perspective principale: una care pledează pentru accesibilitate și reflectarea realităților imediate, cealaltă susținând rolul literaturii de a îmbogăți, de a educa și de a păstra diversitatea lingvistică. Sunt de acord cu ambele. Literatura pentru copii nu trebuie privită ca un spațiu protejat și artificial, ci ca un laborator viu al comunicării. Ea ar trebui să funcționeze asemenea unui pod care conectează universul copilului cu lectura și cu noi teritorii lingvistice, stimulând curiozitatea și creativitatea. Iar asta se face pe căi adesea nebănuite.
***
În timp ce scriu, am încă în minte atmosfera de la Târgul de Carte Gaudeamus 2024, la care am participat la începutul lunii decembrie. Am fost încântat să văd că evenimentele dedicate copiilor au devenit o componentă esențială a programului oficial. De la un an la altul, organizatorii și editurile acordă tot mai multă atenție literaturii pentru cei mici, transformând acest segment într-un motor important al târgului. Poate și-au dat seama că educația e importantă, poate și-au dat seama că cărțile pentru copii se vând, uneori mai bine decât restul, cert este că direcția în care se merge e extrem de încurajatoare.
Un aspect care mi-a atras atenția a fost prezența semnificativă a autorilor români de literatură pentru copii. La standuri, aceștia au semnat autografe, au răspuns întrebărilor celor mici și au împărtășit povești despre cum și-au creat personajele. Genul acesta de momente nu doar că îmbogățesc experiența lecturii, ci creează și o legătură emoțională între cititor și autor. E ceva special să vezi un copil ținând în brațe o carte proaspăt semnată, cu ochii mari de entuziasm pentru că „a vorbit cu scriitorul”. A fost evident interesul copiilor și părinților pentru evenimentele speciale: lansări de carte, ateliere de creație, lecturi publice și prezentări interactive, care au făcut ca târgul să fie mai mult decât un simplu loc unde poți cumpăra cărți. Și chiar e vorba de ceva mai profund: să le arătăm copiilor că lumea cărților poate fi exact la fel de captivantă ca un film, un joc video sau orice altceva care le atrage atenția.
Nu trebuie să uităm că e și rolul nostru ca părinți, educatori sau simpli iubitori de povești să facem ceva. Fiecare carte cumpărată, fiecare participare la un eveniment literar e o investiție în educația și imaginația generației viitoare. Sper ca în anii ce vin să vedem tot mai multe inițiative similare, iar literatura pentru copii să-și câștige locul binemeritat. Pentru că lumea cărților este, fără îndoială, la fel de fascinantă ca oricare alta – trebuie doar să le deschidem celor mici ușa spre ea.
