Știam! Știam eu că Nana îmi amintea de cineva! Am știut de la bun început că undeva, în adâncul adâncului, ceva a tresărit în mine, dar nu știam nici ce și nici de unde să încep săpăturile. Dar azi, mergând cu fiică-mea de mână, în drum spre școală, a început să vorbească iar despre pisica visurilor ei, și-atunci s-a produs declicul: „Dar, tati! Ea n-o să fie o pisică obișnuită! O să fie o lisică”. „O ce?”, am întrebat eu, nedumerit ca orice om mare (oamenii mari nu-s buni de nimic, aflați asta de la mine; am aflat și eu de la fetița mea. Cică sunt bătuți în cap). „O lisică, adică o licornă-pisică. Așa este normal, tati! Ce, eu nu sunt o fetiță-licornă?”. Avea dreptate. Uitasem că ea nu este o fetiță-fetiță, ci o fetiță-licornă; my bad. Am cugetat cum ar arăta motanul de care s-ar îndrăgosti viitoarea lisică a fiică-mii, și-atunci m-a pălit numele care zăcuse acolo, în adânc: Tom O’Malley. Sau mai bine zis, pe numele lui întreg, Abraham de Lacy Giuseppe Casey Thomas O’Malley, eroul din The Aristocats (Walt Disney, 1970).
Cum a început totul: nepoata mea din România, de care sunt foarte mândru (de nepoată, nu de România), m-a întrebat mai demult, pe Whatsapp, ce citesc. I-am răspuns, am întrebat și eu, iar ea mi-a zis că citește Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa, în traducerea Ralucăi Nicolae (Editura Humanitas Fiction, 2023). Cum o știam pe nepoată-mea fascinată de Japonia, nu m-am mirat deloc, doar am felicitat-o pentru alegere, dar ea mi-a zis că n-a ales-o ea, ci că i-o recomandase doamna; am crezut că se referea la profesoara ei de japoneză (cumnată-mea nu glumește când e vorba de educație). Nu! Era vorba despre profesoara de română de la școală. M-am înfuriat pe fostele mele profesoare, ale căror recomandări de lectură se învârteau între Amintiri din copilărie și Cireșarii (alt orizont cultural le era interzis), m-am bucurat pentru șansa acestei generații și mi-am lăudat nepoata într-un ultim mesaj. După două săptămâni, mă pomenesc cu cartea în cutia de scrisori – mi-o trimisese prin poștă. Iar mesajul primit ulterior suna așa: „Unchiu’ Mihai, să-mi zici ce crezi după ce citești.”
E-un truc. Un truc literar, extrem de bine executat, cu măiestrie aș zice: Memoriile unui motan călător nu e o carte pentru copii. E un roman care poate fi citit și de copii, asta da, dar e un roman formidabil, de-al cărui succes planetar nu mă mir câtuși de puțin: e pe deplin meritat.
Am citit cartea și i-am scris: „Am plâns.” Nepoată-mea mi-a răspuns: „Și eu.” Asta a fost tot, iar acum am pus cartea deoparte, să i-o duc înapoi când ajung în țară de Crăciun. Dar sunt dator să explic de ce m-a umflat plânsul, la 53 de ani împliniți, în timp ce citeam o carte de copii. Pe mine, Mihai Buzea. Că asta chiar e o chestie!
E-un truc. Un truc literar, extrem de bine executat, cu măiestrie aș zice: Memoriile unui motan călător (Tabineko Ripōto) nu e o carte pentru copii. E un roman care poate fi citit și de copii, asta da, dar e un roman formidabil, de-al cărui succes planetar nu mă mir câtuși de puțin: e pe deplin meritat. Respect, doamnă!
Ce face autoarea? Atribuie vocea narativă lui Nana, un motan vagabond, un dur de pe stradă, un supraviețuitor prin excelență – care, însă, într-un moment de cumpănă al riscantei lui existențe, acceptă ajutorul unui tânăr pe nume Satoru Miyawaki (personajul principal al romanului). Satoru îi salvează viața motanului, dar îl și botează cu acest nume tembel, pe care motanul îl consideră aproape o bătaie de joc (nana înseamnă „șapte”, dacă am înțeles eu bine nota de subsol a Ralucăi); cu toate acestea, se preface că se lasă adoptat, dintr-un motiv secret. Iar Nana, ca orice spirit liber, știe să țină un secret și să-l păzească cu ferocitate. La propriu.
Satoru și Nana încep un lung periplu, în dubița argintie a tânărului, autovehicul care devine aproape un personaj (asta ține de talentul autoarei), iar mașina îi poartă de-a lungul și de-a latul Japoniei, într-o călătorie despre care suntem făcuți să credem că are un scop strict utilitar, dar care se dovedește cu totul altceva. Satoru încearcă să-i găsească un stăpân lui Nana, sau mai exact un cămin, astfel încât cotoiul să nu mai fie vagabond, ci „așezat”. Casnic. Cuminte. În siguranță. Domestic. Domesticit… ți-ai găsit! Nimeni nu poate, niciodată, domestici o pisică ce-a fost învățată să se descurce singură, iar pe Nana nici atât – motanul nu poate fi făcut să asculte de vreo comandă umană sau divină, așa că toate eforturile lui Satoru de a-l „caza” sunt niște eșecuri, care mai de care. Deloc tragice sau dramatice, fiind povestite de Nana, care – ca orice sceptic de pe lumea asta, indiferent de specie – are și un simț al umorului deosebit de dezvoltat, absolut necesar supraviețuitorilor. Rând pe rând, îi întâlnim (odată cu Nana), pe Kōsuke, fostul coleg de școală primară al lui Satoru; pe Yoshimine, fostul lui coleg din gimnaziu; pe Chikako, fata care îl iubise în adolescență, dar care sfârșise prin a se mărita cu Sugi, fostul coleg de liceu al lui Satoru; pe Seto, marea interioară a Japoniei, de care Nana se înspăimântă foarte tare, ca o adevărată pisică; pe Fuji, muntele unic, de care Nana se simte foarte impresionat, în timp ce-l privește pe geamul camionetei; pe mătușa Noriko din Hokkaidō, carierista complet lipsită de tact (cât de nejaponez din partea ei!), care urăște pisicile și care sfârșește prin a-l adopta întâi pe Nana și apoi pe micuța Mike, devenind astfel o convinsă iubitoare de pisici, o pisicară – cum s-ar spune în limbajul pisicarilor.
Dar despre ce este acest roman, pe care am avut tupeul să-l numesc „formidabil”? Ei bine, este despre prietenie. Iar prietenia pare cel mai misterios sentiment din toată gama afectelor umane, numai că Hiro Arikawa face ceva mai mult, ceva mai rar (care nu e nou în literatură, nu-i inedit, sunt gata să recunosc): construiește povestea pe baza unei prietenii inter-specifice. Sunt zeci, sute de mari romane care glorifică prietenia intra-specifică (de la Ghilgameș încoace, ca să zic așa), sunt mult mai puține cele care tratează prietenia dintre om și animal, iar de obicei animalul este fie câine, fie cal, fie elefant; pisicile n-au prea avut noroc să fie luate în seamă… dar chiar acum îmi vine în minte un paragraf dintr-o carte veche, tradusă din engleză de maestrul Mihai Dan Pavelescu: „În loc de răspuns, ea îl linse din nou, torcând fericită, îi atinse obrazul cu coada ei mătăsoasă și se întoarse, privindu-l cu ochi galbeni și strălucitori. Rămaseră așa pentru o clipă, bărbatul stând pe vine și pisica încordată pe labe, cu ghearele din față înțepându-l ușor în genunchi. Ochii omenești și cei de pisică se priveau peste un hău pe care cuvintele nu-l puteau trece, dar pe care afecțiunea îl sărise.” Da, subiectul nu e inedit, dar autoarei i-a reușit un roman memorabil, al cărui succes e complet de înțeles.
Pentru că sunt un supraviețuitor, în felul meu (chiar dacă nu-s un cotoșman atât de dur ca Nana), știu și eu să țin un secret, așa că de la mine nu veți afla nimic mai mult. Regret că nu vi-l dau pe tavă, dar ca să vedeți că am inimă totuși bună, las aici un citat din cartea care m-a făcut să plâng, la fel ca pe draga mea nepoată:
„Atâtea amintiri! Orașul în care a crescut Satoru. Tulpinile verzi de orez, legănându-se pe camp în bătaia vântului. Marea, cu înfricoșătorul ei vuiet apăsător. Muntele Fuji, profilându-se semeț deasupra capetelor noastre. Televizorul-cutie – paradisul tuturor pisicilor. Momo, doamna cu purtări alese. Toramaru, dulăul obraznic, dar dezarmant de sincer. Uriașul feribot alb, în pântecele căruia încăpeau zeci de mașini. Câinii din camera de pe vapor, care dădeau din coadă ori de câte ori îl vedeau pe Satoru. Șinșila cu gura mare, care la despărțire mi-a urat good luck. Întinderile nesfârșite din Hokkaidō. Florile mov și galbene ce împestrițau marginea drumului. Câmpul cu stuf chinezesc care se unduia asemenea unui ocean. Caii ce pășteau pe pășune. Boabele rubinii ale scorușilor. Nuanțele de roșu, învățate de la Satoru. Trunchiurile zvelte și albe ale mestecenilor. Căprioara și peticul alb de blăniță, în formă de inimioară. Curcubeul dublu, cu capetele rezemându-se pe dealuri. Și, mai presus de toate, zâmbetele oamenilor pe care i-am iubit.”
