Azi ai putea fi geograful din Micul Prinț și eu aș fi exploratorul, pentru că am fost acolo și am văzut că nu mai există sau există fără să existe. Eu aș povesti și tu ai nota sau măcar ai asculta.
Așa li se prezintă vizitatorilor: orașul-fantomă, chiar dacă e o suburbie, e ca să atragă, să crească bacșișul ghidului, poate.
Un oraș e un oraș, mișună oameni, au loc activități, e forfotă, sunt școli, aici e un fel de muzeu al abandonului. Trec călătorii și, pac-pac, fotografiază fantoma. Un Pompei fără lavă. Se mai trec orașele fantomă pe hartă? De fapt, nu-i chiar așa, are o mare și asta îi dă energie. E un început sau sfârșit de apă. Dar nici valurile nu se mai obosesc să se formeze, să se ridice, să sperie, să umple cu spumă. Odată ce-ți întorc spatele și valurile, nu prea mai ai ce să cauți pe hartă.
Totuși, sunt pozele, toate pe care le fac turiștii însuflețesc cumva, e un sens invers, dinspre turiști spre oraș vine impulsul. N-o să-ți povestesc ziua aia, e a mea și tu nu mai vrei să știi, în fine.
Oamenii tac când intră în Varosha. Deodată, așa am făcut toți. Nu din respect, ceva se impune, ceva te oprește să spui prostiile pe care le spui. Doar mișcările, foielile noastre stinghere se aud și au ecou. Câteva evantaie în mâinile femeilor. E o zi înnorată și asta dă neliniște – sau doar mi se pare mie. Suntem în fața unui fost hotel pe care scrie cu litere imense: Argo Hotel. Între el și noi e un stâlp înalt, teribil de înalt pentru un stâlp. Pe la jumătate are un felinar triunghiular, acum e toiul zilei, dar nu cred că noaptea se aprinde să lumineze un cartier care nu există. Mai sus, în vârf, încep cablurile, nu sunt multe, nici încurcate: într-o parte pleacă patru, paralele, bine întinse, ca la chitară. Din stâlp pornește o chitară. Dacă s-ar auzi muzica, ar exista din nou suburbia. Cum se cântă la corzile de pe stâlp? Dacă eram Gulliver, poate îmi ieșea, trezeam ceva aici. Nici suit pe acoperișul autocarului n-aș ajunge, poate încă două mașini peste el, ce muzică ar ieși? Mai funcționează cablurile?
N-am voie să mă îndepărtez, sunt parte dintr-un grup, nu sunt pe cont propriu, sunt la ăia comozi care așteaptă să li se ofere excursia cu totul.
Din cealaltă parte a stâlpului alte patru corzi țâșnesc. Două muzici diferite ar fi. Ghida ne-a înmânat niște foi unde scrie foarte puțin despre Varosha. A mai bălmăjit în autocar niște date istorice ca să pară că are habar, dar nu mă convinge, spoială, asta ne-a oferit. Nu știe că eu totuși am origini de cipriot grec, deci aș putea zice că din cauza turcilor mi-a dispărut Varosha. Și dacă aveam bunici ciprioți turci, ziceam invers. Doar că fiind așa alb și blond, nu ghicește nimeni, nici român nu mă cred că sunt.
Rugină, asta se vede pe fațada hotelului: curge rugina. Avea o scară exterioară hotelul celebru, o foloseau poate copiii să se zbenguiască sau amanții să fugă. Știu că-și petreceau vacanțele aici Elizabeth Taylor și Richard Burton, la ei era mereu cu năbădăi, sau așa se spune. Se băteau puștii să ajungă aproape, s-o vadă pe cea care a jucat-o pe Cleopatra, să-i trimită bezele și, dacă se nimerea să se uite în direcția lor, erau cei mai fericiți.
Asta până în ’74, când s-a fugit cu adevărat. Trebuie să plecăm, au spus, și au apucat ce scară le-a fost la îndemână. Au ajuns în alte orașe, alte țări, unii în America, acolo se ajunge dacă tot e să ajungi în altă parte, acolo se-ncepe din nou.
Bunicii mei însă au fost comozi sau fricoși sau patrioți: Ce-i aia America? Cum să zbori atâta? De fapt, erau siguri c-o să se întoarcă. Doar că nu s-a întors nimeni. Vrând să se apropie, au început să se îndepărteze tot mai mult: hai să încercăm în Atena, a zis bunica într-un an. Aici nu-i de noi, hai în Salonic. Nici aici nu e locul nostru, uite, poate în Varna o să fie bine. Nu e pentru noi, hai în Constanța. Nici aici, că ne ia vântul iarna, hai în București. Aici au obosit, poate, sau nu știu.
Liniște înnorată, asta le-aș spune c-am găsit, dogoare-zăpușeală-vipie, și că n-am curaj să mă desprind de grup ca să le caut strada și casa. Dacă pleacă autocarul și sunt înghițit de cartierul fantomă? Nu e departe, m-am tot chiombit pe google maps și pe waze, sunt doar câteva străduțe. Mă apropii de ghidă și-i cer să vizităm și împrejurimile. Ea are dopuri în urechi, adică n-are, dar pare că are și-mi face semn să tac și să fac poze, vorbim după. După ce? Nu pot să plec acum, îi bag harta de pe telefon sub nas și-i arăt un punct, nu se uită, e sâcâită de insistența mea, nu respect regulile turistului, și-mi împinge mâna cu amabilitate, sperând încă la viitorul bacșiș.
N-a fost, de fapt, niciun război, au fugit din calea turcilor și s-au tras jaluzele peste cartier, așa că de ce s-ar fi schimbat culoarea? Mi-e teamă să mă apropii, știu detalii din poveștile lor și n-au ce să caute în neculoarea asta.
Sunt cel mai pasiv și laș tip pe care-l știu, mă las mereu dus de vânt, și acum aș face la fel, dar simt un imbold să strig ceva, niște nume, niște expresii pe care le auzeam acum treizeci de ani. Nu mai sunt puștan și nu mi-ar ierta îndrăzneala asta, de la oamenii cu un aspect plictisitor-tern-politicos se așteaptă un anumit comportament: „decent” ar fi cuvântul folosit. Și mă țin mereu în lesa decenței. Nu vreau să fiu personajul ăla din filme care se dezlănțuie deodată, are o ieșire și sperie lumea. Pe urmă ce? Rușinea și cam atât. Dar trebuie, nu se zice că e un moment pentru orice? E momentul să dispar din grup. Poate nici nu-și dau seama. Suntem toți adulți, nu ne-a numărat niciodată până acum, nici n-am socializat de mama focului ca să-mi sesizeze cineva absența. De la frica să nu mă pierd aici la nevoia să mă pierd de ei. Totuși, a fost o greșeală să-i atrag atenția ghidei, dar oricum nu s-a uitat, a simțit o prezență de evitat lângă ea și atât. Printre toate pozele lor eu mă îndepărtez și nimeni nu mă strigă. M-aș fi întors, firește, merg încet, aud ceva, e numele meu? Nu, e un copac care foșnește, nici nu-mi știu numele, poate tipul blond cu pantofi din piele întoarsă, cred că așa mă văd, sau mă înșel, mare lucru, bun, tot înainte.
Nu mă simt eu foarte grec, sunt cum se zice acum: cetățean al lumii, pot trăi oriunde, nu oriunde, nu sunt genul să mă mut în Alaska sau Țara de Foc. Bunicii au fost scoși din casa lor de către turci, dar nu mi s-a trasmis niciun fel de ranchiună sau dorință de dreptate, or fi existat, dar s-au estompat până la dispariție sau așteaptă momentul să erupă, să explodeze, să mă inunde, să mă împingă la vreun gest dintre cele pe care le condamn. Da, mi-e frică de clipa în care ceva-altceva o să mă scoată din pepeni – pentru că sunt pașnic, dar am tot mai puțină răbdare, poate e vârsta, vârsta erodează răbdarea, am auzit la cineva, n-am stat să mă gândesc excesiv la treaba asta, dar poate să fie un sâmbure de adevăr și mi-e frică de momentul în care o să mă enervez și o să se nimerească un coleg turc lângă mine, poate Demir, poate altul, pentru că sunt destui, și o să fie o răbufnire violentă și o să-l rănesc pentru că bunicii mei au fost siliți s-o ia la fugă, cu toți ceilalți, s-au stins luminile, s-au spart becurile, s-a terminat cu un cartier întreg.
De fapt, mie îmi place că m-am născut în București, nu jinduiesc să fi crescut în Varosha, dacă ar fi existat, chiar dacă ar fi putut fi bine, cu marea la picioare și cu toate vipurile care mișunau pe faleză, dar acum aici simt în aer părăsirea, n-are un miros de oraș-cartier viu, unde oamenii se întâlnesc, se vând fructe pe stradă, se aduc materiale pentru haine și flori pentru pervaze, muzică și voci. Sunt ale turiștilor din când în când, dar odată ce pleacă e iar liniște și nu e o liniște plăcută, naturală, după care alerg și eu uneori, e altceva, e un plânset mut al suburbiei, nu sunt poet, dar asta aud aici, e un protest mocnit al fiecărei străzi care nu mai e nimic pentru nimeni: dacă o stradă nu e bătută de oameni, de copii, ce rol are? Și dacă n-are niciun rol, se elimină singură.
Cred c-am greșit adresa, n-are cum să fie asta casa bunicilor, ei mi-au arătat altceva în poze, toată lumea o știa de Casa Zmeură, pentru că așa voia bunica să fie vopsită, iar bunicul îi făcea toate poftele, poate s-au schimbat numele străzilor sau numerele, aici e o casă gri murdar-decolorat. N-a fost, de fapt, niciun război, au fugit din calea turcilor și s-au tras jaluzele peste cartier, așa că de ce s-ar fi schimbat culoarea? Mi-e teamă să mă apropii, știu detalii din poveștile lor și n-au ce să caute în neculoarea asta. E bine că nu sunt ei cu mine să-și vadă viața schimbată în praf. Ar avea amintiri, poate cum stăteau în curte, cum spălau un geam, cum se deschidea ușa și apărea un vecin, cum se auzeau unul pe altul, cum udau iarba și copacii.
Verific iar, ăsta e numărul, fac repede o poză. Aș putea să rămân aici, să vin pe furiș cu mașina, să-mi aduc provizii, să le vopsesc casa. Poate când o să apară niște curaj în plus, nu știu de unde, acum mă întorc la grup, nimeni nu și-a dat seama, poate de la căldura asta intensă care transformă totul în ceață. Suit în autocar, mă apuc să colorez poza din telefon, aleg zmeuriul potrivit, la asta mă pricep, tot ce are legătură cu telefoanele mi-e la îndemână, nu s-a schimbat nimic, o să le spun, dar e departe pentru voi, e mai bine aici.
O bătaie ca oricare alta, o răfuială, niște nervi cotidieni, pumni colegiali, ceva comun. Nu, n-a fost vorba despre tine, nu, sigur că nu cred că nevastă-mea ar fi ales să și-o tragă tocmai cu un coleg turc de-al meu dintre toți bărbații din lume. Există treaba asta numită încredere între noi, un pic feștelită-ofilită, dar e încă acolo, deci nu e asta. Nu știu exact de la ce ne-am luat la împunsături. Căldura poate, ce, numai în Străinul poți să înțelegi așa ceva? În viața mea nu e voie? Și n-a fost o bătaie propriu-zisă, n-am nimic, doar niște îmbrânceli naturale, trebuie să ne mai lăsăm și liber instinctul, s-a nimerit să fie el lângă mine și dă-i cu prostiile lui că știe el mai bine, cum să știe când eu m-am ocupat mereu de treburile astea? Da, l-am făcut turc, dar asta e el, n-a fost nicio jignire, să-l vezi ce s-a strofocat, că el vorbește mai corect decât mine româna, că m-a auzit el o dată făcând nu știu ce dezacord, că ideile mele sunt depășite, el e noul și noul elimină vechiul, un picior în fund. Cum să reziști la așa ceva? Nu, n-am fost ca doi băieței, nici ca doi cocoși, poate ai fi vrut să-l oblojești pe el, să-l faci frumos la loc. Au văzut toți din birou, ce zic birou? Au venit din toată clădirea și din momentul în care te simți în centru, ca pe-o scenă, și știi, vezi cu coada ochiului că ai spectatori, că oamenii așteaptă o reacție, ceva tare care să-i scoată din ale lor, să-i salveze, acționezi altfel. Ne-am transformat în actori, n-am făcut-o cu ură, nu era înverșunare între noi, bine, poate era totuși puțină, pentru că prea face pe grozavul și prea te hlizeai și tu cu el când ziceai că vii să mă vizitezi și, în realitate, îl serveai pe el cu vreo bomboană și-l întrebai ca o școlăriță: așa se zice corect în turcă? De unde scoteai vocea aia de păpușică, eu n-am cunoscut-o niciodată. Și dacă nu mă uitam la tine în momentele alea în care vă atingeați vârfurile degetelor, ale lui pătrățoase și prea bronzate, ale tale cu unghii prea lungi, ziceam că nu e nevastă-mea acolo, e o pipiță care cochetează cu un coleg, înțelegi? Nu erai tu sau… în fine.
Mă așteptam să intervină careva, așa cere politețea, ei priveau și se desfătau cu împunsăturile noastre care ieșeau într-un fel penibil și deloc cinematografic și sincer îți zic că frumos nu mirosea Demir, nu cum ziceai tu că ce parfum senzual se simte dinspre biroul lui, auzi clișeu de film erotic de față cu mine, dar nu m-am supărat niciodată, știu și eu ce-i ăla un flirt inocent, deci n-a fost nicio bătaie, ok? O ciondăneală masculină de la vipie, știi că nu ne merge aerul condiționat și, după atâtea ore închiși acolo între bărbați, e logic să se ajungă la ceva, dar n-a fost nimic, la final chiar ne-am periat în joacă pe spate și am plecat cu coada între picioare la birourile noastre. Circul s-a terminat! a strigat un deștept.
Am citit o chestie, unde era? Într-o carte sau pe Facebook: spunea că măreția e un lucru realizabil, asta am vrut cu bătaia noastră, înțelegi? Dacă nu plecai, sigur îmi dădeai dreptate.
Varosha e o fostă stațiune luxoasă, s-ar putea redeschide curând? Așa ar suna știrea. Deocamdată doar armată turcă și personal ONU. Planul Annan, care prevedea ca foștii locuitori să se poată întoarce, a fost respins. Până la invazia din iulie ’74 cine a petrecut aici? Elizabeth Taylor cu Richard Burton, știam, Raquel Welch și Brigitte Bardot. Asta e tot ce ne-a spus ghida, casa e tot mai zmeurie și nimeni nu știe că stau aici, tu ai ști, dar nu vrei să mai știi nimic.
