O să râdă lumea

123 vizualizări
Citiți în 22 de minute

Mara a mai stat un timp în holul hotelului, a mai dat câteva pagini din carte, fără să știe ce se întâmplă cu personajele, a zâmbit copiilor cu părul blond-albicios cârlionțat fără să i se răspundă și, când a surprins ochii unui recepționer fixați pe ea, s-a ridicat încet, și-a scuturat rochia deși nu mâncase nimic, și-a luat cartea și telefonul mobil, și a părăsit hotelul.

Acasă, în fața televizorului, o femeie într-un halat cu flori mari, roșii, îi dădea de mâncare bunicului.

— Cum e pe-afară, domnișoară, că nici nu mai știu de când n-am mai ieșit. Că dacă domnu’ – și a arătat cu capul spre bătrân – nu vrea decât în casă, n-am cum.

Mara a rămas în picioare și a privit ecranul: era un film cu indieni, a așteptat până când unul dintre ei și-a aprins o pipă de la focul din șemineul unei familii de albi, și apoi l-a privit pe bunic, în pijamaua lui cu dungi decolorate. Nu mai era de mult bunicul ei, era un bătrân cu părul alb-gălbui, lung până la umeri, pentru că nu lăsa pe nimeni să se atingă de el, și cu ochii ațintiți în gol, poate căutând ceva din trecut, de care să se agațe. Vorbea foarte rar, stătea într-un balansoar sau pe canapea fără să se miște, și din când în când murmura ceva numai pentru el. Uneori, credea Mara, avea momentele lui de răzbunare, când îl rugau să se schimbe sau să-i lase să oprească televizorul sau să iasă afară cu femeia care avea grijă de el de doi ani, și atunci dădea ferm din cap și rostea tare:

— Nu vreau.

Ei insistau că îi face bine, că altfel e când ia puțin soare. Atunci ridica ochii spre ei și îi privea cu ură, așa i se părea Marei, că îi ura pentru că el nu mai era cine fusese, pentru că nu mai putea să facă nimic din ce îi plăcea.

— Nu vreau, repeta de câteva ori, pe urmă se uita în gol și nu îi mai băga în seamă orice ar fi zis.

Din când în când pe Mara o enerva prezența lui, nu putea să danseze prin casă, cum făcea înainte să-l ia la ei, nu putea să-și cheme nicio prietenă și, deși nu se uita la ea, simțea că o învinovățea, cum și ea îl învinovățea pe el.

— E frumos afară, păcat că nu puteți să ieșiți, i-a spus femeii.

Nu putea s-o suporte, nu știa de ce, pur și simplu nu o plăcuse de la început, poate erau ochii ei mici și bejulii, sau nasul mare în cinci trepte, pe care voia să și-l bage peste tot, sau mâinile ca niște lopeți sau tropăitul de elefant prin casă, asta era, își spunea.

Dimineața, Mara a dat peste un bărbat într-o salopetă bleumarin în baie. Stătea gheboșat sub chiuvetă, i-a aruncat o privire și i-a spus:

— Aduceți-mi o șurubelniță.

Prin geamul deschis au intrat: un șuierat ca de tren și Mara și-a amintit că nu mai fusese de mult cu trenul; o rază de soare care se împotmolea în bocancul tânărului și Mara s-a gândit că nu-i atrăsese nimeni atenția să se descalțe, era totuși de bun-simț să te descalți când intri într-o casă străină, chiar dacă trebuie doar să repari o țeavă sau să spargi un zid sau ce mai făcea el acolo; și un miros de țigară și Mara s-a gândit că nimeni nu respecta afișul de la intrarea în bloc care spunea fumatul interzis, chiar dacă acum fumul venea de fapt de afară. S-a întors fără să-i răspundă că habar n-are unde sunt șurubelnițele, a ieșit în grabă din baie și nu l-a băgat în seamă pe bunic, care apăsa de zor butoanele telecomenzii tv și o imagine o înlocuia pe alta: pentru o fracțiune de secundă treceau umbre de personaje prin fața lui, nu-l convingeau pentru că oricum el își fixase privirea deasupra ecranului, pe o bucată de perete zugrăvit înainte să-l ia pe el în casă. S-a oprit în fața femeii, care mesteca într-o oală cu model de găini portocalii și cânta cu foc „Trandafir de la Moldova”.

— Cine e băiatul din baie? S-a spart ceva?

— A spart el, domnișoară, că a refulat mai jos și-i schimbă țevile și nu știu ce-a zis că face ș-aici. Da’ nu-i normal băiatu’ ăsta. Păi cine-și vopsește sprâncenele așa? Și mai are și ciuful ăla în cap, nu-i bine, nu știu ce s-a întâmplat cu lumea.

Vrea o șurubelniță.

În sufragerie bunicul ațipise și Mara s-a furișat până la ușa băii. Capul băiatului aproape dispăruse prin gaura făcută sub chiuvetă și de acolo striga ceva. O voce de la etajul de sub ei abia se auzea și atunci băiatul s-a ridicat și a început să-și caute mobilul în buzunar. Se sprijinea cu o mână de perete și se privea în oglindă în timp ce Mara îl pândea lipită de tocul ușii.

— Vezi că-mi trebuie două mufe de un țol jumate. Ai înțeles, Florine? Nu, tu fă ce ți-am spus eu, și o mufă de un țol cu treijdoi. Nu mă contrazice, Florine, hai, repede.

Pe Mara a bufnit-o râsul și s-a retras pe hol ca să n-o audă. Când s-a uitat din nou, băiatul își freca barba, s-a întors brusc spre ea și abia atunci a descoperit și Mara sprâncenele lui: erau lungi și drepte, pictate cu negru și îi făceau ochii să pară două bobițe zvăpăiate. Și-a apropiat palmele una de cealaltă și i-a explicat:

— V-a lăsat o gură de vizitare uite-așa de mică, ce poți să faci?

„Sigur ai văzut vreo floare de bumbac, dar n-are a face cu ce făceam noi, toți se plângeau. Aveam pielea scrijelită mai ceva ca… Dar dac-aveai timp, pe furiș, să nu zică supraveghetorul că stai degeaba, puteai să ții puful ăla în palme.”

Mara a dat din cap și s-a întors în sufragerie unde fața bunicului devenise roșie de la soarele care bătea direct pe el. Nu știa ce să facă, nu putea să-l mute, dacă îi împingea capul într-o parte, nu era de ajuns, dar ceva trebuia să facă pentru că avea impresia că fața i se înroșește tot mai tare în timp ce ea aștepta să-i vină vreo idee. Poate dacă ar avea jaluzele la ferestre sau dacă soarele și-ar schimba direcția, a chicotit singură cu mâna la gură, a luat o carte și a ridicat-o în dreptul feței lui, un obstacol între soare și el. Acum ar trebui să se decoloreze, și-a spus, era vorba de câteva minute, dar, tot ținând cartea, a ajuns cu spatele spre geam și acum soarele îi încălzea spinarea. La început a fost bine, dar încet-încet a simțit că transpiră și brațele i-au obosit și oricum fața bunicului rămânea la fel de aprinsă, poate așa fusese dintotdeauna și ea nu mai știa și nici măcar nu era de la soare și ea se strofoca degeaba, dar totuși, poate dacă mai aștepta puțin, totul era să nu apară băiatul cu sprâncenele vopsite și s-o prindă într-o poziție așa de caraghioasă, n-ar fi înțeles. Bunicul s-a mișcat doi-trei centimetri și ea l-a rugat în gând să nu se oprească, să continue până când soarele n-ar mai fi bătut pe el, ca ea să poată să lase cartea și să-și elibereze mâinile. El n-a ascultat-o, dar a apărut femeia și într-o clipă Mara a aruncat cartea într-un colț și s-a prefăcut că trece pe acolo, deși își simțea spatele fierbinte și transpirația i se scurgea deja pe la tâmple și pe gât.

— Ce frumos doarme. S-a cam prăjit.

Mara zâmbea și femeia n-a încercat să mute fotoliul, nici să-l tragă pe bunic la o parte, ci a scotocit printr-un sertar, a găsit o pălărie roz și a așezat-o direct pe fața lui.

— Așa, acum e bine, să nu se ardă, a spus și s-a întors în bucătărie.

Când nu locuia la ei în casă, Marei îi plăcea mai mult de bunică-su. Într-o după-amiază, o luase de la școală, merseseră la el acasă, mâncaseră, pe ea o lăsase să doarmă și el plecase. Mara avea nouă ani și îl urmărise.

Într-o mână ducea o valiză și ea a știut că e o întâlnire importantă. Se grăbea, a trecut pe roșu de trei ori și ea a făcut la fel. Nu știa niciun prieten de-al bunicului, o știa doar pe o vecină la care urca uneori, așa că era vorba de altcineva, și-a zis ea. Aproape trebuia să alerge în urma lui. El nu se uita nici în stânga, nici în dreapta și ținea bine valiza. Mara și-a dat seama că nu mai recunoaște zona. Îi venea să-l strige, dar credea că s-ar supăra pe ea. Obosise și o rodea un pantof, își pusese tocmai pantofii cei noi și albi primiți cadou. Când îi purtase prin casă îi veneau foarte bine, toată lumea o felicitase și ea se privise din față și din profil în oglinda mare din dormitorul părinților, iar acum se transformaseră în niște dușmani care o împiedicau să țină pasul cu bunicul și, la o adică, dacă se pierdea pe străzi era numai din cauza lor. Nu putea să se oprească să se uite dacă era deja înroșită partea de sus a călcâiului, bunicul se tot îndepărta, iar ea știa că nu se mai poate abține mult, că o să înceapă să plângă și o să-l piardă pe bunic. Nu putea nici să se descalțe pentru că maică-sa îi spusese că numai țiganii la șatră umblă desculți și au picioarele negre de noroi și nici nu simt dacă se taie în ceva la cât de bătătorită le e talpa și ea nu voia să ajungă așa și alerga pe vârfuri încercând să țină călcâiul afară din pantof.

Bunicul s-a oprit în dreptul unui geam la nivelul trotuarului, s-a aplecat, a deschis valiza, a scos un pachet și a început să cheme în șoaptă pe cineva:

— Lili, hai, vino.

Mara a uitat că nu trebuie să se apropie prea mult ca să n-o descopere, și-a lungit gâtul spre fereastră și aștepta cu gura căscată să apară cineva. Bunică-su s-a întors spre ea și s-a ridicat, lăsând pachetul pe pervaz. S-a mirat, dar nu s-a supărat, iar ea i-a arătat călcâiul roșu. Și-a frecat barba un timp, apoi s-a descălțat și i-a spus să-și pună pantofii lui. Mara a râs.

— Sunt prea mari și sunt de băiat. O să râdă lumea.

Pe urmă i-a probat și nu mai simțea usturimea din călcâi. S-au întors acasă, ea târșâind pantofii lui de bunic și el în șosete albe pline de praf și cu panatofii ei în valiză. N-a vrut să-i spună cine e Lili, dar a întrebat-o dacă știe din ce e rochia ei și ea a ridicat din umeri și a răspuns sigură de ea:

— Bumbac, așa zice mama.

El a pupat-o pe păr.

— Ți-a spus și unde e Marea Aral? i-a zâmbit și atunci Mara a spus:

— E pe hartă.

Pielea de pe obrajii lui s-a ridicat și el a închis puțin ochii în timp ce râdea.

— Eu nu știam la vârsta ta. Am aflat când am crescut și am plecat la cules de bumbac în Uzbekistan. Ce caraghios mi se părea numele ăsta, o glumă, ziceam, cum să se numească așa o țară, și totuși acolo am fost. Sigur ai văzut vreo floare de bumbac, dar n-are a face cu ce făceam noi, toți se plângeau. Aveam pielea scrijelită mai ceva ca… Dar dac-aveai timp, pe furiș, să nu zică supraveghetorul că stai degeaba, puteai să ții puful ăla în palme. Nu m-am gândit până n-a apărut o fată, am crezut că era străină și ea. Nu vorbea cu nimeni, nu se înțepa, nici nu se murdărea. Noi eram toți la fel. Mai erau și alte fete, dar nu ca ea. Când am vrut să-i vorbesc, parcă s-a evaporat și a apărut câțiva metri mai departe, știam dinainte că n-o să-mi răspundă.

Mara s-a împiedicat și el a ținut-o să nu cadă.

Venea mereu un grup de tineri, se împrăștiau toți printre noi și ne dădeau pliante. Ne vorbeau serios ca niște studenți. Ziceau că din cauza noastră o să dispară marea și că deja a scăzut. Noi stăteam și ascultam, dar apărea imediat supraveghetorul și ei o luau la fugă strigând: nu ne luați apa.

S-au oprit la un chioșc și au luat câte o înghețată și Mara a vrut să desfacă imediat hârtia, dar bunicul le-a luat pe amândouă și le-a pus în valiză.

— Când se topește, are gust mai bun, așteaptă până acasă.

Ea s-a strâmbat, a mai întrebat o dată cine e Lili fără să primească vreun răspuns, apoi și-a târșâit mai departe pantofii.

Acum Mara se uita la el și nu-l mai recunoștea pe bunicul din ziua aia.

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Sevraj
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, care va apărea în