„Nimic nu fixează mai bine un lucru în amintire decât dorința de a-l uita.”
Michel de Montaigne
De când mă știu am vrut să am un animăluț al meu, dorință cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârșire interzisă. Mama crescuse la țară, de unde adusese la oraș o regulă deprinsă de la mama ei și bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă așteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu blană și mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunși prin vreun cotlon și mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.
Animalele își au locuințele lor, îmi explica răbdătoare, în cotețe și grajduri, n-au ce să caute sub același acoperiș cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare și microbi nevăzuți peste tot. Cât despre cățeii îmbăiați, periați și parfumați cum era pekinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-și avea locul într-o familie normală ca a noastră.
Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra și noi ascultam, tata și cu mine, deși el făcea parte din lumea adulților și ar fi avut drept de vot. Dar nu și-l folosea, prefera să aibă liniște decât dreptate. Așa că în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărți viața cu un prieten necuvântător.
Și-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără șanse de izbândă, dar și fără să mă descurajez. „Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală” – era planul meu simplu și genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experiența atâtor eșecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei.
Pe vremea aceea obișnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, ființe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineață în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveștile pe care mi le citea tata seară de seară.
Arthur își târa pe pământ o aripă beteagă și ar fi fost o pradă ușoară pentru pisicile ce bântuiau acoperișurile și cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă și nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie și armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aș fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivnița. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era și el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă știam unde țineau ai mei cheia.
Și era o minunăție de pivniță! Avea bolți căptușite cu cărămidă, rotunde și înalte cum aveam să îmi închipui catacombele din Roma antică, unde se refugiau martirii creștini de prigoana împăratului Nero. Quo vadis?, romanul lui Sienkiewicz, care avea să-mi înflăcăreze imaginația câțiva ani mai târziu, a fost primul meu manual de istorie.
Însă catacombele din strada Lungă numărul 51 nu ascundeau altceva decât putini cu varză, lăzi pentru cartofi, altele pline cu nisip în care erau îngropați morcovii ca să rămână proaspeți de-a lungul iernii, până primăvara, când începeau să se scofâlcească, ajungând să arate ca degetele mumiilor egiptene.
Cândva, pivnița noastră adăpostise și niște butoaie de stejar, în care fostul proprietar al casei își ținea berea. Un străvechi butoi cu lemnul spart pe alocuri stătea mărturie, rămas stingher în mijlocul rafturilor curbate de recolta fiecărei toamne: mere – așezate astfel încât să nu se atingă între ele, iar unul ce ar fi putrezit să le molipsească pe celelalte –, pere, prune puse la uscat, pepeni și bostani, ciorchini de struguri atârnați ce deveneau cu timpul arămiile stafide. Și mai erau puzderia de lăzi cu cartofi – din cei albi, „porcești”, din cei roșii pentru prăjit –, sfeclă, ardei grași, vinete, praz, ridichi, usturoi și ceapă, tot de două feluri, albă „de apă” și roșie, din care îți venea să muști cu poftă, cum îl văzusem pe Terence Hill într-un western spaghetti.
Prin anii ’60, iernile erau mai lungi și mai grele. Zăpada așternută în Brașov pe la sfârșitul lui octombrie nu se dădea răpusă de soarele anemic și ținea în strat gros până prin martie, dacă nu chiar aprilie. Nu existau supermarketuri de unde să cumperi portocale, banane și salată verde în luna lui Gerar. Brașovenii mâncau din ce agonisiseră în vizuinile de ciment și cărămizi.
Pivnița noastră era atât de plină, încât am fi putut trece printr-un asediu îndelungat, cu viscolul și gerul bătând zadarnic în uși și ferestre. Toate erau roade ale verii trecute care coborâseră să petreacă iarna la adăpost, păstrând pentru noi gustul dulce, făinos sau acrișor al zilelor însorite. Dar cel mai mult îmi plăceau borcanele cu murături, ajungea să mă uit la ele și parcă simțeam mirosul de oțet fiert cu foi de dafin care ne umplea casa în zilele de toamnă târzie. Erau borcane de diferite mărimi, cu gogoșari, preferații mei, castraveți, varză albă și roșie, conopidă, gutui, ardei iuți, gogonele, țelină. Oricând aș fi ales murăturile în loc de dulciuri, poate și fiindcă proveneau din tărâmul miraculos al pivniței.
Cheia de la peștera cu bunătăți stătea atârnată într-un cui, pe unul dintre pereții cămării. Ca să ajung la ea, mă urcam pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc. Ieșeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru și al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Ușa pivniței comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din Războiul Rece, iar singură n-aș fi putut să o clintesc, cu atât mai puțin s-o ridic. Din fericire, era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau și lăsată așa. Scara părea un puț de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să pășesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare.
Așa am coborât și în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înțelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost ușor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut și peste obstacolul ăsta, am împins ușa din gratii de lemn și iată-mă înăuntru.
Era august atunci, iar pivnița încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinți să intre prea curând acolo. Am găsit niște câlți și cârpe, din care am făcut un culcuș rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă și celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să țin un cuțit în mână. Era prea greu și, dacă era să o cred pe mama, periculos.
Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Avea gratii printre care n-ar fi putut trece o pisică, până și lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranță acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare. Mai lipsea ceva?
Când îi dădusem drumul nu țâșnise zburătăcindu-se pe sub bolțile de piatră, așa cum mă temeam. Stătea liniștit, nici măcar nu se ridicase în picioare, doar răsufla iute și știam că inima îi bate foarte repede, îi simțisem zvâcnetele cât îl ținusem lipit de mine. Frig nu era în pivniță, numai o răcoare umedă, dar poate că Arthur era încă înfricoșat – de locul cel nou în care se pomenise, de mine fiindcă nu mă cunoștea, nu știa că vom fi curând buni prieteni.
Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, mama ieșea pe balcon și mă striga, iar acustica curții era mai bună decât a sălii Operei din Viena, n-aveam cum să spun că n-am auzit-o, oriunde aș fi fost. Când m-a chemat la masă m-am dus, deși nu chiar imediat, fiindcă învățasem să nu fiu suspect de ascultătoare.
M-am purtat așadar ca de obicei, am făcut mofturile de rigoare, iar până la urmă am mâncat tot, grăbindu-mă afară, în curte, apoi în pivniță, unde Arthur mă aștepta. Nu ieșise din cutie, era un porumbel foarte cuminte, păcat că nu-l puteam ține la mine în cameră… „Nemulțumitului i se ia darul”, îmi spunea bunica, așa că m-am resemnat să îl vizitez pe Arthur de câte ori puteam, aducându-i ce credeam eu că i-ar plăcea. Cu pâinea, grâul și fărâmele de biscuiți o nimerisem, însă de gălbenușul de ou fiert nu s-a atins – mă gândisem că, dacă păsările fac ouă, poate le și mănâncă. Nu era întâia oară când constatam că un raționament aparent corect poate fi total greșit. Nici n-aveam pe cine să întreb. Porumbelul era secretul meu și nu ceri sfaturi despre secrete celor de care le ascunzi. Vizitele mele ilegale în pivnița lui Arthur au continuat vreo săptămână, timp în care coboram în subsol de două, iar câteodată de trei ori pe zi.
„Frig nu era în pivniță, numai o răcoare umedă, dar poate că Arthur era încă înfricoșat – de locul cel nou în care se pomenise, de mine fiindcă nu mă cunoștea, nu știa că vom fi curând buni prieteni.”
Până când…
Cum am spus, pivnița noastră era mare – de fapt, cât toate celelalte la un loc, pe care astăzi le-aș compara cu boxele din subsolul blocurilor ori cu oubliette-urile de la Bastilia, numai că în acelea se cobora printr-o trapă aflată în tavan. Una dintre pivnițele de trei metri pe doi era a familiei Bodor. Pe octogenara tanti Kinga nu o văzusem vreodată aventurându-se pe scările care atunci când ploua deveneau lunecoase, iar în lunile de iarnă se acopereau cu o pojghiță de gheață. În schimb, nenea Zoltan cobora și urca treptele cu sprinteneală, nu i-ai fi dat o vârstă matusalemică. Știam să număr doar până la douăzeci și orice cifră mai mare căpăta pentru mine semnul de infinit.
În după-amiaza aceea, nenea Zoltan a tropăit pe scări în jos – l-am cunoscut după sunetul pașilor – și a trecut pe lângă pivnița noastră fără să mă vadă, fiindcă nu aprindeam becul prăfuit și anemic din tavan, mulțumindu-mă cu lumina razelor cernute prin lucarnă. L-am auzit descuind ușa boxei lui, apoi începând să trebăluiască pe acolo.
Eu am rămas cu prietenul meu necuvântător, căruia îi adusesem miez de pâine și i-l fărâmițam ca să îl poată ciuguli. Arthur era un porumbel liniștit. Nu încerca să iasă pe fereastră, nu zburase nici măcar până pe unul din rafturile de sus. Câteodată îl găseam învârtindu-se în cerc și lovind cu ciocul cimentul, de parcă s-ar fi întrebat de ce era atât de tare, unde dispăruseră pământul, iarba cea verde. Însă de cele mai multe ori rămânea în cutie, așezat cu picioarele sub el și aripa bolnavă întinsă într-o parte, uitându-se la mine cu ochii lui ca niște mărgele negre. Răsufla cu ciocul întredeschis, ca și cum ar fi gâfâit după o goană istovitoare. Dar nu era obosit, nici speriat. Nu fugea când mă apropiam și mă lăsa să îi mângâi penele din creștet și de pe piept, moi și lucioase.
Arthur era prea cuminte. Nu semăna cu porumbeii pe care-i vedeam în Piața Sfatului, mereu în mișcare, atenți și vioi. Ceva nu era în ordine cu Arthur. Cu-atât mai mult trebuia să am grijă de el și răbdare. Într-o zi, eram convinsă de asta, avea să se înzdrăvenească și-atunci o să îi dau drumul să se întoarcă la frații lui. Iar când o să zboare cu ei deasupra acoperișurilor roșii, o să își aducă aminte de pivnița noastră, de cuibul din câlți și de clipele petrecute împreună. În ultima vreme tăceam amândoi – el fiindcă de felul lui nu scotea vreun sunet, nici nu uguia ca restul porumbeilor, eu fiindcă îi povestisem deja totul despre mine. Tăceam deci, uitându-mă în ochișorii lui strălucitori, care nu clipeau niciodată. Era un moment de comuniune, plăcut, dar cam monoton.
Dincolo însă, în pivnița familiei Bodor, se întâmplau lucruri interesante. Am rezistat o vreme tentației, dar clinchetele, gâlgâiturile și tot felul de alte sunete misterioase mă chemau irezistibil. Până la urmă, m-am dus.
Nenea Zoltan lăsase ușa deschisă și, când am ciocănit, bătrânul a întors capul să se uite la mine, fără să se întrerupă din ce făcea. Avea în mână capătul unui furtun subțire și lung ca un șarpe de apă – știam cum arată unul fiindcă văzusem la „Teleenciclopedia”. Celălalt capăt dispărea într-una dintre damigenele pântecoase așezate pe rafturile ce căptușeau trei dintre pereții boxei. Nu vedeam acolo borcane cu murături, lăzi cu nisip pentru morcovi, altele goale pentru cartofi. Nu erau decât damigene – mari și mici, unele transparente, altele învelite în ceva ca o scoarță de copac, o împletitură din care ieșea o toartă din rafie – și o mulțime de sticle, cum se adunau numai în Alimentara, unde mama trebuia să le dea la schimb. În copilăria mea nu existau ambalaje din plastic, băuturile se vindeau în sticle de sticlă. Când se goleau și voiai să cumperi ulei sau oțet sau orice altceva, trebuia să te duci la magazin cu sticla veche, spălată și fără etichetă, de unde expresia „să radem etichete” devenise sinonimă cu munca în zadar. Unii nu spălau destul de conștiincios sticlele, alții deloc și nu rar se întâmpla ca siropul de vișine să aibă gust de ulei.
Nenea Zoltan avea la picioarele lui sticle albe, verzi, maro și fumurii, toate curate și fără etichetă. Cufunda un capăt al furtunului în câte una făcând să curgă înăuntru ceva ca o miere topită. Când lichidul chihlimbariu creștea până aproape să dea pe dinafară, bătrânul sugruma mațul de cauciuc cu două degete, oprind șuvoiul. Punea dop sticlei și o urca pe un raft lângă suratele ei pline, după care alegea alta de jos și repeta ritualul.
Priveam ca hipnotizată operațiunea și mi se părea un procedeu tare misterios. Auzisem deja despre alchimiști, niște vrăjitori care puteau să prefacă plumbul în aur. N-aveam habar ce era transmutația elementelor, însă trebuia să semene cu ce se petrecea acolo, în pivnița familiei Bodor, în subsolul unei case de pe strada Lungă, fără ca locuitorii Brașovului să aibă habar ce se întâmplă în orașul lor.
O vreme n-am făcut decât să mă uit, fascinantă, după care nu mi s-a mai părut destul: voiam să încerc și eu! În loc să râdă, să mă ignore, să mă trimită acasă, nenea Zoltan s-a pus la mintea unui copil ce nu mergea încă la grădiniță. A mea era prea puțină, a lui era pe jumătate dusă. Anii se numără invers când treci peste un anume prag, dar pe atunci nu știam asta…
„Dar și eu greșisem, păsările sunt făcute pentru cer, să zboare în lumină, nu le poți închide înăuntrul zidurilor ori sub pământ. (…) Văzduhul, mi-a deslușit, e marea păsărilor, nu le-o poți lua fiindcă atunci se sufocă, la fel ca peștii pe uscat.”
Vecinul nostru care se apropia de nouăzeci braț la braț cu o scleroză pe care nu i-o diagnosticase niciun medic, mi-a arătat ce și cum să fac. Părea o joacă, dar nu era nici simplu, nici ușor. La început a mers, am umplut repede prima sticlă. La a doua, furtunul s-a înfundat și l-am pus în gură − așa cum îl văzusem pe nenea Zoltan − sorbind ca printr-un pai. Când simțeam pe buze năvala lichidului din damigeană, trebuia să sugrum șarpele negru și să-l vâr imediat în sticlă, unde eliberam șuvoiul. Am mai umplut patru sticle, apoi iarăși a trebuit să desfund furtunul. Cu cât damigeana se golea, vinul urca mai greu, sorbeam mai cu putere, iar când șuvoiul venea în sfârșit, îmi răbufnea în gură. Înainte să gâtui șarpele de cauciuc, mă pomeneam înghițind fără să vreau. Vinul de smochine avea un gust care nu-mi plăcea, dar n-aveam de gând să mă dau bătută.
Nu știu cât a trecut până când am auzit vocea mamei chemându-mă la masa de seară. Am vrut să urc scara în fugă, cum eram obișnuită, dar după primele trepte mi s-au muiat genunchii și a trebuit să mă las jos. Am urcat de-a bușilea restul scării, dar sus, când am încercat să mă scol în picioare, n-am reușit. Curtea devenise o punte de corabie ce se legăna cu mine, într-un tangaj amețitor. Auzisem de furtuni și rău de mare, nu și de rău de curte. Aveam un nod în stomac care îmi urca în gât mai iute decât vinul din sticle și începeam să înțeleg ce e o durere de cap.
Când tata a coborât să vadă de ce nu mai vin, m-a găsit stând în fund pe cimentul curții, ca pe vremea când învățam să merg cu multe trânte și poticneli. Până în casă făcusem febră și, ca-ntotdeauna, mama a intrat în panică. Abia după ce am vomitat „și laptele pe care l-am supt în pruncie”, cum ar fi spus bunica, am reușit să îngaim câte ceva despre cele întâmplate. Mama a ghicit restul și s-a dus valvârtej la ușa familiei Bodor. Nu știu ce i-a spus lui tanti Kinga, am auzit doar cuvintele „ramolit bătrân” și „să-mi îmbete copilul!”, purtate de ecou prin toată curtea.
Așa am înțeles și eu că pățania mea avea un nume. În ziua aceea mă îmbătasem – a fost singura dată în viața mea. De atunci am rămas cu o „alergie” la vinul alb, iar pe cel de smochine n-am mai pus gura vreodată, deși gustul mi-a rămas gravat în papilele gustative. Mă simțeam de parcă aș fi avut gripă și indigestie în același timp, iar mama m-a doftoricit cum știa ea, cu ceai de ghimbir și de sunătoare „care îți ia greața cu mâna”. Licoarea era amară și o înghițeam în silă, însă ideea cu mâna ceaiului m-a făcut curioasă. Înainte să mă lămuresc, am adormit.
Dimineața mă simțeam mai bine, însă necazurile mele nu se sfârșiseră. Pierdusem cheia de la pivniță. Nu era în buzunarul pantalonilor, căzuse undeva pe scări sau în subsolul comun. Din fericire, ai mei n-aveau să-i observe imediat lipsa, îmi rămânea destul timp să o găsesc. În prima zi nu am avut voie să ies din casă, a doua însă am coborât și m-am pus pe căutări. Lacătul era închis, așa cum îl lăsasem, cheia nicăieri. M-am uitat pe unde aș fi putut să o scap, dar nu era nici pe ciment, unde aș fi văzut-o, nici în locul unde vecinii lăsau de obicei cheile care nu le aparțineau.
De când îmi aduceam aminte, auzeam în casă tot felul de expresii pe care mă chinuiam zadarnic să le pricep. Când cineva spunea „stau ca pe ace”, îmi închipuiam o pernuță de pus pe scaune, numai că în loc de burete sau umplutură de lână era dintr-un arici mare și rotund. Dar cine s-ar fi așezat pe un arici? Nimeni. În schimb, s-ar fi învârtit prin camere fără să își găsească locul, așa cum mi se întâmpla mie acum.
Și Arthur? Ce făcea singur în pivnița devenită închisoare? Mâncare îi lăsasem, apă avea; dar dacă răsturna vasul cu piciorul, cum se mai întâmplase? Cât putea să rabde de sete? N-am stat să aflu. În a treia zi am pândit ca mama să plece – era duminică, zi în care o însoțea pe bunica la biserică – și l-am luat pe tata deoparte.
Când „ai făcut-o de oaie” – altă zicală rămasă un mister până astăzi – e bine să mărturisești totul, fără să păstrezi nimic pentru tine. Cu o zi înainte vărsasem tot ce aveam în stomac și mă simțisem mai ușurată. Era rândul conștiinței, iar metoda se pare că funcționa. Și așa tata a aflat despre locatarul clandestin din pivnița noastră și cum ajunsese acolo. M-a ascultat fără să mă întrerupă, iar la sfârșit m-a întrebat:
– Cum îl cheamă?
– Arthur.
Cum am spus, în anii aceia botezam orice îmi cădea sub ochi, ființă, lucru sau fenomen al naturii. Tata, care mă cunoștea bine, a spus doar atât:
– Hai să-l vedem pe Arthur.
Am coborât amândoi scara subsolului, unde tata a spart lacătul cu un clește pe care-l luase din dulapul cu scule. Era o zi fără soare, iar lumina dinăuntru se împuținase, strecurată cu zgârcenie prin singura lucarnă. În pivniță era aproape întuneric și, când tata a aprins becul, am văzut ceva ce m-a făcut să mă opresc în prag, șovăitoare.
Arthur era la locul lui, în cutie, doar că într-o poziție nefirească, înțepenit pe o parte, cu ghearele crispate de parcă încerca să se agațe de ceva. De viață – am înțeles mult mai târziu și, ca-ntotdeauna, inutil. Penele lui își pierduseră luciul, păreau mate, făcute din zgură, aripa beteagă era întinsă sub el, ca un resort rupt, ochii tot sticloși rămăseseră, dar cu strălucirea stinsă. Arthur nu mai mișca, încremenise cu ciocul căscat, așa cum luase ultima înghițitură de aer.
Nu văzusem moartea până atunci și tata a încercat să mi-o ascundă, punându-se între mine și trupușorul țeapăn al porumbelului. Iar eu, de obicei curioasă despre tot ce fuge, zboară sau înoată, care nu încetam cu întrebările decât în somn, de data asta n-am vrut să știu mai multe.
M-am uitat cum învelea porumbelul într-o pânză de sac, cum lua de pe un raft hârlețul cu care afânam nisipul înainte să punem morcovii. L-am urmat pe scări, apoi spre curtea din spate, unde se termina cimentul și era un petec de pământ cu câteva fire de iarbă. Tata a săpat o groapă, l-a vârât acolo pe Arthur, apoi l-a acoperit cu pământ, bătătorindu-l și punând deasupra niște pietre.
Mi-am ridicat ochii spre el, dar îl vedeam ca printr-o perdea de ploaie, deși din cer nu curgea nicio picătură. Tata mi-a șters lacrimile – plângeam tăcut, fără să îmi dau seama –, apoi m-a mângâiat pe obraji. Arthur ar fi murit oricum, mi-a spus, era bolnav, n-avea plămânii buni, de-asta respira așa de repede. Dar și eu greșisem, păsările sunt făcute pentru cer, să zboare în lumină, nu le poți închide înăuntrul zidurilor ori sub pământ. Oamenii care cresc porumbei îi țin în poduri sau pe terasele caselor. Văzduhul, mi-a deslușit, e marea păsărilor, nu le-o poți lua fiindcă atunci se sufocă, la fel ca peștii pe uscat.
Așa era tata, nu se pricepea la vorbe de consolare, preferând să rostească adevărul. Știa de ce îl luasem pe Arthur, cât de mult îmi doream un prieten. Dar trebuia să mă gândesc întâi la el, apoi la mine. Altfel, chiar când vrei să faci un bine, câteodată iese rău.
La sfârșit, tata m-a luat în brațe, cu un ultim sfat.
— Nu-i spune mamei.
Apoi ne-am întors acasă cu încă un secret, numai al nostru.
