Mătușa mea și-a dorit să fie incinerată. Și mă rog, asta n-ar fi fost nimic, dacă n-ar fi început bineînțeles toate neamurile să-mi sară-n cap. Că nu se poate, că nu e creștinește, că e păcat și-așa mai departe. Dar ce era să fac? Eram singura rudă apropiată și mi-a lăsat chiar o scrisoare cu indicații precise, în care aproape-mi explica și cum vrea să fie pusă-n urnă. Plus o declarație autentificată la notar, în care se asigura că nu o bag în groapă, cum spunea ea. Și pentru mine a fost mai simplu așa, că stăteam în Japonia și când s-a întâmplat, m-au sunat de la spital pe 1 ianuarie. Oricum n-aș fi putut ajunge atât de repede dacă trebuia s-o înmormântăm.
— Alo?…
— Ce faci, de ce nu răspunzi? Am sunat deja de cinci ori.
— Dormeam, e patru dimineața la mine…
— Aoleu, iartă-mă, iar am uitat. Hai că te las atunci, vorbim mâine.
— Acum zi, dacă tot m-ai trezit.
— Bine, uite de ce te-am sunat, în curând se fac 40 de zile. Ar trebui făcută o pomenire, așa e creștinește.
— Da, știu. Sâmbătă pică. Vorbisem aici la biserica românească, aranjasem tot, și-am aflat zilele trecute, total întâmplător, că preotul a trebuit să plece de urgență cu o săptămână mai devreme și nu mai poate ține slujba.
— Păi asta nu e bine. Și nu poți în altă parte?
— Dar voi nu puteți face ceva acolo?
— Ba da, am putea. Hai că o să vorbesc la biserica din deal, că-l cunosc pe preot.
— Mersi mult, ar fi de ajutor. O să ajung și eu în țară săptămâna viitoare.
— Bine, așa facem. Hai că te las să dormi.
N-am mai apucat să răspund, că deja închisese. Aveam bilet abia în două săptămâni.
Mătușa nu suferea ritualurile bisericești, nici crucile sau spovedaniile, iar eu nu făcusem colivă în viața mea și nici nu mă omoram după ea. Știu că sunt persoane cărora le place. Am văzut că mai nou apare și prin meniurile restaurantelor la desert, ca ceva deosebit. Aș prefera un lapte de pasăre totuși.
Mă rog, noroc cu doamna Geta, care face mâncare românească și o vinde pe Facebook, cu livrare a doua zi, oriunde în Tokyo. La ea comand când mai e vreo sărbătoare și îmi trebuie ceva migălos gen sarmale, salată boeuf, din astea pe care le-ai mânca o dată pe an, dar nu-ți vine să te apuci să le pregătești. În perioada asta nici arpacaș nu mai avea, dar s-a oferit totuși să mă ajute. Nu știu ce-o fi pus în loc, am uitat ce-a zis că era. Mă bucuram doar că puteam face un fel de pomenire între prieteni.
Înșirasem pe masă pulpele de pui cu piure, castraveții murați, cozonacul, cutia de un kilogram plină ochi de colivă, pe care făcusem o cruce din bomboane m&m, tămâia și chibriturile. Lumânarea aprinsă o țineam solemn în mână, că în colivă nu stătea decât într-o rână.
— La noi se spune „să fie primit pentru cel care a plecat”, le-am explicat celor patru japonezi strânși în jurul mesei, care aprobau din cap și scoteau sunete de uimire la vederea ritualului păgân care se desfășura sub privirile lor disperate.
Când am băgat lingura în colivă, s-a întins ca natto[1] și parcă li se tăiase tuturor cheful. Degeaba am deschis Wikipedia și le-am povestit tradiția cu „the dead’s cake”, în încercarea de a o face să pară mai apetisantă. După ce coliva mânjise castroanele ca balele de vacă, nici un japonez n-a mai vrut să pună gura pe ea. Au luat din politețe câte-o linguriță și-apoi s-au scuzat și s-au retras. Până la urmă a trebuit să arunc 90% din porția imensă de colivă necomestibilă. Lasă că știu că nu-ți plăceau coliva și nici popii. Bine că măcar cozonacul a ieșit cât de cât. Atunci am simțit prima oară că mătușa încă mai trage ițele numai cum vrea ea, de acolo de undeva.
Am ajuns la București după 24 de ore pe drum, fix de Sfântul Valentin. Am luat un taxi și m-am dus direct la garsoniera mătușii, undeva într-o zonă industrială din sectorul 3. Celelalte clădiri erau la ceva distanță depărtare, ceea ce făcea blocul să arate ca un cămin de nefamiliști, aruncat în mijlocul unui maidan cu iarba îngălbenită de căldură. Ușa de la interfon s-a deschis cu un păcănit scurt, am intrat și m-am oprit întâi la avizier. Nu avea restanțe, ceea ce nu era de mirare, la cât de organizată era, probabil că plătise în avans. De pe holul lung și întunecat cu intrări pe ambele părți se auzeau voci. Trei femei și un bărbat se strânseseră în dreptul ușii ei de la parter.
Bătrânul adus de spate, îmbrăcat în haine de gardian, aprinsese o candelă lângă prag.
În spatele lui, o femeie cu niște zulufi cărunți ieșiți dintr-o căciulă mâncată de molii suspina și plângea înfundat, mormăind o rugăciune.
— Aoleu, Lenuțo, ce m-ai speriat, ’tu-ți Dumnezeii tăi! Crezui c-aud strigoi. Ptiu-ptiu! răsuflă greu bătrânul și abia se ridică de jos.
— Hai, nea Mitică, nici chiar așa, oi fi eu bătrână, da’ sperietoare nu-s! îl dojeni vecina de la 2.
De la apartamentul 15 ieși tanti Mariana, o femeie la vreo cincizeci de ani, cu cearcăne la ochi, îmbrăcată într-un capot din finet maro cu flori.
— Ce-i mirosul ăsta de tămâie aici?
— A aflat nea Mitică că doamna Ionescu a murit, zise femeia cu pielea mototolită de riduri.
— Nea Mitică, ai înnebunit?! Cum să aprinzi lumânare acia pă hol, vrei să luăm foc, să murim toți ca șobolanii? se răsti Mariana la el.
— Stai ușor, nu mai face scandal, c-o stingem după ce îi zicem o rugăciune, Dumnezeu s-o ierte, interveni tanti Cici de la 9.
— Păi noi să-i facem rugăciune? Să-i facă familia ei, părintele, cine-o fi, protestă și Sofica, vecina slabă cu doi dinți lipsă și părul mirosind a ceapă prăjită, de la 7.
— Da’ n-avea săraca pe nimeni, zise tanti Lenuța.
— Da’ cine-i asta de care vorbiți? întrebă Gina de la etajul 10, care trecea cu Anca spre lift.
— Coreeanca.
— Ce coreeancă, fată? Era bucureșteancă toată ziua.
— Știu, fată, da’ era nebuna aia care se uita la seriale coreene cu volumul dat la maxim și umbla cu fustele alea scurte plisate și fundițe colorate-n păr. Nu aia?
— Ba da, aia cu părul negru permanent, își aminti Sofica.
— Da’ era tânără, n-avea nici șaizeci, se miră Anca.
— Cancer, am auzit… în șase luni… gata, și nea Mitică brăzdă aerul orizontal din mână, în semn de sfârșit.
— Săraca, Dumnezeu s-o ierte… a spus fiecare.
M-am strecurat ca un intrus, pe sub privirile iscoditoare ale vecinelor, până în dreptul ușii cu numărul 6. Două femei care ieșiseră cu gunoiul în papuci colorați din spumă de cauciuc m-au scanat din cap până-n picioare.
— Bună ziua, pe cine căutați?
— Sunt nepoata doamnei de la apartamentul 6.
— I-auzi, tanti Lenuța, ce zice doamna.
— Dar doamna Ionescu n-avea copii, tanti Mariana.
— Sunt nepoata de la soră, am completat.
— Așa o fi, zise Sofica.
M-au înconjurat și-au așteptat să încerc pe rând fiecare cheie din legătură. N-am avut sorți de izbândă până la ultima, pe care strălucea inscripția Yale. A intrat ușor în broască, am răsucit-o, ușa s-a descuiat și-a scârțâit ușor când am închis-o în urma mea.
În casă toate lucrurile păreau la locul lor, ordonate, nimic neobișnuit. Pe canapea erau aliniate vreo zece păpuși la fel. Numai hainele și culoarea părului erau diferite. Când am deschis dulapurile să strâng, era totul plin până la refuz, de sus până jos. Același pantalon în cinci variante de culoare, aceeași cămașă în toate culorile, aceeași geacă în alte cinci variante coloristice. Toate noi, cu etichetă pe ele. Parcă nu se putea decide, și cumpăra tot sortimentul. Al doilea dulap era plin ochi de pulovere împletite de mătușa mea, de când eram eu mică și locuiam împreună.
Nu mă gândeam niciodată la ea, dar deodată ne-am văzut de mână, în drum spre cofetăria de la Ambrozie. Am intrat, la mese câteva persoane mâncau profiterol, clinchetul lingurițelor în paharele de sticlă, mirosul de sirop de zahăr, frișcă proaspătă și rom, fâșâitul hârtiei pentru pachetele care făceau un acoperiș perfect în sus și noi, care ne uitam în vitrina cu prăjituri. Eu nu ajungeam să văd decât pe primul rând de jos. Ea și-a luat Indiană, eu voiam Cranț, că avea cremă roz și vernil, dar mi-a luat o Amandină și mă dureau dinții de la fondantul de deasupra.
— Vă rog să semnați aici de primire. Aveți în ce s-o puneți?
— Da, nu-mi mai dați pungă, mulțumesc.
— Doamne-ajută!
— La revedere.
Am luat urna cu două mâini, am pus-o cu grijă în rucsac, de frică să nu vărs vreun pic din conținut, și-am plecat spre gară.
Și-acum ce facem?… scot telefonul, deschid Whatsappul, dau scrol și găsesc mesajele:
și unde ți-ar plăcea?
în Coreea… sau dacă nu, la noi la mare. Să fie cald și soare
În Coreea nu știu dacă reușim, cel mult până în Japonia, că tot împart aceeași mare, m-am trezit șoptind cam neconvingător.
— Haideți, domnișoară, că pierdem trenul, bombănea o femeie de la coadă.
Am băgat repede telefonul înapoi în buzunar și-am cerut:
— Un bilet până la Constanța, vă rog.
Trenul era mai mult gol, dar vagonul nostru era plin.
— Puteți să faceți loc, că vrem și noi să avansăm? aud că strigă cineva din spate, de pe culoar.
M-am ridicat pe vârfuri, și încercam să găsesc un spațiu cât de mic, în care să-mi îndes rucsacul, pe polița de deasupra banchetei.
— Aveți grijă, domnișoară, la bagajul ăla, că poate ne cade-n cap acia!
— Lăsați, că-l țin în brațe, nu vă faceți griji.
O privire îmbufnată de pe scaunul de alături m-a scrutat sceptică, după care a fost distrasă de venirea controlorului.
Am scos telefonul și-am intrat pe Netflix.
— Am descărcat un serial coreean, ai chef să ne uităm?
— Ia să văd, poate l-am văzut deja… râde.
— Vincenzo se cheamă.
— Aaaah, e bun, mi-a plăcut.
Am adormit în zgomotul metalic al roților pe șine, strângând rucsacul la piept. M-am trezit în gălăgie. Episodul ajunsese la final. Trenul staționase și o gașcă de tineri se certau cu controlorul. M-am uitat la ceas, mai aveam puțin. Diferența de fus orar mă zăpăcise total, nici nu știam când au trecut două ore. Mi-am îndreptat spatele și-am simțit atingerea unei mâini reci.
— Hai să mâncăm ceva, mi-e foame. Mi-e poftă de un pește din mare.
— Știu o cherhana în apropiere, sigur au guvizi cu mujdei de usturoi și mămăligă.
— Mmmm, sună bine. Și niște icre cu pâine prăjită aș mai vrea. Și o limonadă mare, cu apă minerală.
— Găsim.
Ne-am dat jos din tren, era trecut de ora prânzului.
— Sunteți liber? La cherhanaua din Agigea, vă rog.
Am făcut vreo douăzeci de minute. Fusese înnorat toată ziua, vreme de februarie. Când am ajuns, nu era nici țipenie nicăieri. Ici-colo câte-un muncitor sau vreun pescăruș rătăcit, în căutare de hrană. Îmi chiorăia burta de foame. Nici nu ne așezaserăm bine și deja comandasem jumătate din meniu, și sigur n-o să reușesc să termin nici o pătrime. Așa fac mereu când mi-e foame:
— Un storceag de sturion, platou de icre și gustări din mare, o porție de guvizi și o limonadă mare la două pahare.
Am mâncat încet, cu ochii pierduți pe geam, privind la marea gri care se apropia și dispărea leneșă și nehotărâtă sub ochii noștri. Norii n-aveau de gând să se mai răsfire. Acopereau tot cerul.
— Mai ții minte când eram în clasa întâi și plângeam în hohote că nu puteam să-l fac pe doi?
— Cum să nu. Nu-ți ieșea codița aia și erai supărată foc.
— Și tu mi-ai zis să-mi imaginez c-ar fi buclele lui Michael Jackson și să-l fac așa cum iese, că arată foarte bine.
— Da, fusese concertul atunci, mai știi?
— Mai știu, aș fi vrut și eu să merg.
— Erai prea mică.
— Poate…
— Hai să facem o plimbare.
Am luat-o la pas spre Eforie Nord, admirând casele de vacanță și pensiunile înșirate sus, pe faleza înălțată. Majoritatea erau închise sau păreau părăsite. Nu era nici picior de om. Doar din când în când câte-o pisică ne mai tăia calea și-apoi dispărea cât ai clipi printre tufele uscate. Îmi înghețaseră mâinile. Erau bune niște mănuși. Pe plajă se vedeau doar utilajele grele, încremenite ca niște uriași din fier. Probabil ziua cărau nisip, tasau și nivelau plaja, ca parte a proiectului european de lărgire a litoralului. Deja obosisem și, când am ajuns în dreptul unui ansamblu de trei hoteluri, eram cu respirația întretăiată și suflam greu, de parcă traversasem Sahara fără apă.
Am ajuns în punctul cel mai de nord din Eforie Nord. Delfinul, Steaua de Mare și Meduza se înălțau ca trei cutii imense de chibrituri, obturând vederea spre cer.
— Pare un loc bun aici, hai să o luăm spre plajă, ce zici?
N-am primit răspuns, dar digul din față era fix ce căutam. M-am descălțat și am luat-o direct prin nisipul aspru și rece care se simțea umed printre degete. Am avansat greu, până am ajuns la stânci. Părea mai ușor din depărtare, m-am cățărat și mi-a alunecat piciorul de vreo două ori, m-am julit în colțul unei roci calcaroase, dar într-un final, cu unghiile vinete de frig, am reușit să ajung sus și să merg până în capăt, acolo unde ultima fâșie de pământ intră în mare și se pierde în ea. M-am lăsat pe vine ca să nu-mi ud pantalonii de la valuri și-am scos cutia din rucsac. I-am desfăcut cu grijă capacul, care a căzut pe ciment cu un zgomot sec de aluminiu ieftin. Am vârât mâna înăuntru și-am atins nisipul fin. L-am lăsat să-mi curgă printre degete și mi-am luat la revedere. S-a stârnit curentul. M-am pus pe direcția vântului și am întors vasul cu gura-n jos, spre apă. Un praf alb s-a împrăștiat în mare și-n aer, ca un văl de mătase. Într-un singur loc pe cer a ieșit soarele. Deasupra hotelului Meduza. A zâmbit și a apus.
M-am ridicat și-am pornit înapoi spre plajă, lăsând marea în urmă. O puzderie de alb se întindea pe luciul apei, în fața mea, parcă s-ar fi scuturat un măr în floare. Am mijit ochii și pe măsură ce mă apropiam, deslușeam tot mai clar contururile unui pâlc de lebede. În buzunar aveam un colț de pâine, înfășurat bine într-un șervețel. L-am mărunțit și l-am presărat atent pe mal, să nu-l ia valurile. Câteva lebede s-au apropiat și-au început să ciugulească, după care-au mai venit și altele și-apoi din ce în ce mai multe. La picioarele mele, o mare albă de lebede, cu ciocurile lungi și gâturile fine, fâlfâiau elegant din aripi. Apoi și-au luat toate zborul spre vest. Mă întrebam ce căutau lebedele iarna la mare?
— Arătați-mi pașaportul.
Îmi cercetă fața și o compară cu cea din poză, de parcă ar fi căutat zece diferențe la rubrica de copii din ziarul de duminică.
— Unde mergeți?
— La Seul.
Tăcea. Dădea foile înainte și înapoi, întoarse pașaportul și mi se adresă răspicat, cu capul într-o parte:
— Aici scrie că aveți domiciliul în Japonia.
— Da, așa este.
— Și ce căutați în Coreea?
— Vizitez locurile lui Vincenzo.
— E soțul?
— Nu, e un actor dintr-un serial coreean.
— Deschideți, vă rog, bagajul! Ce aveți aici? mă întrebă pe un ton rece, indicând pe ecran un pătrat mic, verde-albăstrui, în ceea ce părea a fi conturul valizei mele.
— Nu știu sigur… căștile, probabil.
— E ceva metalic.
Am deschis bagajul și am scos o cutie mică pe care scria LoveBox. M-am fâstâcit nițel și i-am întins-o polițistului, care a deschis-o și a scos o punguță.
— Un praf alb. Cât să fie, 10 grame? Ce-i asta?
— Mătușa.
— Ce mătușă?
— Mătușa Smaranda. Adică ce-a mai rămas din ea.
[1] Mâncare japoneză făcută din boabe de soia fermentate, cu miros neplăcut.
