Start
406 vizualizări
Citiți în 19 de minute

Ca un orb care încearcă să deslușească cu buricele degetelor sensurile ascunse-n niște puncte mici încerca și Doamna M să intre parcă-n desenul albastru cu mici clădiri, acoperișuri și turle rotunjite, peste care un stol minuscul de păsări călătoare abia se zărea spre buza de sus a ceștii.

M-a cuprins în palme ca într-o îmbrățișare și m-a cântărit îndelung, încercând să se convingă că nu greșește dacă se va lăsa cu totul în voia mea, pentru că numai eu încăpeam perfect în mâinile ei reci, pe care de-acum înainte aveam să i le încălzesc în nopțile lungi de iarnă și-n toate zilele de singurătate.

Doamna de la raion m-a împachetat rapid în mai multe straturi de hârtie maronie, ca pe-un bebeluș proaspăt înfășat. Când am ajuns acasă, soarele deja apunea palid, scăldând bucătăria într-o lumină plăcută în nuanțe de ocru. Nu știu nici până acum ce o mișcase atât de mult pe Doamna M de mă alesese tocmai pe mine, deși nu eram nici pe departe cea mai frumoasă sau mai rafinată ceașcă, ba dimpotrivă. Desenul meu avea diferențe de culoare și chiar un strop ca o aluniță albastră, de când artizanului i-o fi scăpat puțin pensula pe lângă și greșise. Nici porțelanul nu era cel mai fin posibil și nu se vedea translucid dacă te uitai în lumină, poate de aia am și avut noroc și nu mi-am găsit sfârșitul mai devreme, de câte ori fusesem scăpată-n chiuvetă, alunecând din mâini de la prea mult detergent. Odată, m-a spălat în grabă domnul M cu mâinile lui mari și, din greșeală, mi-a izbit tortița de o cratiță, așa m-am ales cu prima fisură. Nu pot să uit cât de tristă a fost doamna M și cum își reținea cu greu și cu lacrimi în ochi toate reproșurile pe care i le-ar fi aruncat atunci direct în față soțului ei pentru stângăcia și neatenția lui față de un lucru atât de drag ei. De-atunci mi-a schimbat locul, cu unul mai ferit de intruziunea celorlalți, într-un colț al dulapului unde nu umbla decât ea, cu mare grijă.

Ne vedeam în fiecare dimineață la micul dejun și apoi după-amiaza la un ceai cu biscuit, uneori chiar și seara. Cumpăra mereu diverse feluri de ceai de la băcănia din apropiere, dar îi plăceau în mod special ceaiul negru rusesc, nu știu nici acum exact ce-i ăla, Darjeeling sau Ceylon, amestecate cu un strop de zahăr sau miere și o feliuță subțire de lămâie deasupra. Uneori bea și ceai alb neîndulcit, dar mai rar. Cafea nu bea niciodată, pentru că avea probleme cu inima și îi dădea palpitații. Făceam parte din viața ei, îi știam toate imperfecțiunile, slăbiciunile, suișurile și coborâșurile. Exista o familiaritate atât de plăcută între noi și o intimitate fără de care nu mi-aș mai fi putut imagina cursul vieții mele. Mă atingea cu mâinile ei reci, plimbându-și degetele subțiri, din ce în ce mai osoase, peste bordura mea rotundă de sus, apoi încerca să-mi deslușească forma, deși o știa deja atât de bine, de atâția ani.

Le văzusem pe micuțele R și S cum treptat crescuseră și nu mai erau fetițe, ci întâi domnișoare, după aceea tinere adolescente și apoi femei adulte, care până la urmă s-au mutat din apartament la casele lor.

Doamna M continua să fie tăcută și să răsfoiască revistele ei de artă și arhitectură, gândul zburându-i la anii tinereții și la toate momentele frumoase pe care acum le păstra doar în inimă.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Doamna M își recăpătase zâmbetul, nici domnul M nu i se mai părea un ursuz fără scăpare, au început din nou să râdă, să povestească, să se joace. În casă mirosea iar a mâncare gătită cu drag de domnul M, care făcea cele mai bune ciorbe și chifteluțe marinate din lume și a prăjiturile de casă făcute de doamna M după rețetele din caietul ei de familie. De când în casă apăruse micuța T, o fetiță curioasă și jucăușă, cu ochi albaștri scânteietori, la fel ca ai bunicii ei, totul prinsese din nou viață. Se înțelegeau atât de bine, le plăceau aceleași lucruri, răsfoiau albumele bunicii de artă, desenau prințese și balauri, citeau cărți misterioase de povești, dansau, ascultau muzică la pick-up, se costumau, se plimbau prin parc și culegeau flori de câmp, pe care le presau ca să-i facă mamei felicitări.

Anii treceau, fetița creștea și se făcea din ce în ce mai drăguță, însă era timidă și nu-i plăcea să se joace cu alți copii, care râdeau mereu de ea că se plimbă cu bunica și nu știe să joace elasticul și să alerge prea bine. Începuse să-i fie rușine să mai iasă cu bunica, ca să nu-și mai bată joc de ea colegii de clasă. Doamna M stătea mult timp îmbrățișând cana ca pe fetița blondă care cândva n-ar mai fi plecat din brațele ei, iar acum abia dacă o mai vedea. Încet-încet, umbra s-a lăsat peste ochii ei mai mult gri decât albaștri, care acum nu mai străluceau aproape deloc. Avea din ce în ce mai puțină putere și îi tremurau mâinile de fiecare dată când mă apuca de toartă, ca pe-un prieten vechi.

Într-o dimineață, și-a făcut, ca de obicei, ceaiul, însă n-a mai apucat să ia nicio gură. Am auzit un gâfâit și-un oftat greu, apoi o respirație sacadată, urmată de-un zgomot puternic, o cădere-n gol și-un scaun răsturnat. Ceaiul se-mprăștiase tot pe masă și picura pe jos, urmat de-un zgomot de cioburi, după care se lăsă liniștea.

În ușa de la intrare se auzi o cheie care se răsucea în broască.

Buni, ți-am adus amandine, preferatele tale să mâncăm la un ce…! T n-a mai apucat să-și termine fraza, că un strigăt disperat se lovi de toți pereții și prăjiturile se împrăștiară pe linoleumul vechi din hol.

Degeaba venise salvarea, era prea târziu. T strângea cioburile mele de pe jos, iar lacrimile ei calde curgeau șiroaie peste rămășițele a ceea ce cândva fuseseră desenele albastre preferate de pe ceașca bunicii. După ce mi-a ridicat de jos și ultimul ciob, le-a strâns pe toate în mâinile ei, cu aceeași grijă cu care odinioară doamna M mă îmbrățișa când îi era greu, apoi le aranjă într-o cutie frumoasă din carton gros.

„Gata, ăsta mi-e sfârșitul!” mi-am zis, iar peste mine s-a tras capacul cu un fâșâit leneș, luând cu el și ultima limbă de lumină care, în urmă cu câteva secunde, se încăpățânase să ajungă pe fundul cutiei.

De data asta n-aveam cum să mai scap. Mă durea fiecare bucățică din ceea ce cândva fusese un corp zvelt, frumos, fără defect. Trecusem prin multe și o însoțisem pe Doamna M de-a lungul întregii vieți aproape. Era o femeie oarecare la prima vedere, nu neapărat frumoasă, dar cu niște ochi albaștri-gri, care-ți pătrundeau până în adâncul sufletului. Avea o voce ușor stinsă, dar jucăușă, și zâmbea direct din suflet. Era de o modestie exagerată, și pe cât de banală părea la exterior, pe atât de flamboaiantă era la interior. Mă gândeam la ea ca la o grădină misterioasă prin care ai putea rătăci ore-n șir fără să te plictisești. Așa era cu ea orice conversație, orice întâlnire, o călătorie pe tărâmuri miraculoase. Dar nu prea avea prieteni și, deși cunoștea mulți oameni care o apreciau, era mai mult singură, ceea ce nu părea c-ar fi deranjat-o prea tare. Parcă și-ar fi tras toată energia din solitudinea ei.  

Mi-am zis că așa a fost să fie, am trăit exact la fel ca Doamna M, ca și cum ne-am fi împrumutat corpurile una alteia și-am fi făcut schimb de vieți, iar la final strângeam împreună rămășițele zilei dintre cioburi.

Nu știu cât să fi stat așa în cutia aceea, să fi fost zile, luni sau poate ani… greu de spus. Renunțasem să mai sper că voi mai revedea vreodată lumina zilei, până într-o iarnă, când un glas de copil se auzi apropiindu-se, pălăvrăgind ceva într-o limbă amestecată pe care nu o prea înțelegeam. A înșfăcat cutia și a scuturat-o de câteva ori, încercând să verifice să nu cumva să fie vreun animal mic și fioros ascuns înăuntru. Cioburile zornăiră sec, apoi un strigăt de entuziasm: „Mamaaaa, vino repede!”

Două perechi de mâini mici au ridicat ușor capacul prăfuit al cutiei rotunde, care fusese uitată ani de zile într-o ladă cu vechituri, după mutarea din casa bunicii. Lumina, cu care nu mai eram obișnuită, m-a orbit, încât n-am mai fost în stare să văd chipurile care se aplecau deasupra mea, ci doar o explozie de lumină și o voce cunoscută care-a strigat ca la revederea neașteptată a cuiva drag:

Ceșcuța de ceai a bunicii! Incredibil, cât am căutat-o toți anii ăștia! Am recunoscut imediat vocea caldă a lui T, care acum privea în cutie la fel de curioasă ca fetița ei cu ochi japonezi.

Trăsăturile nu i se schimbaseră mult, însă niște riduri începeau să-și facă loc pe chipul ei ușor mai obosit acum și cu urme de cearcăne.

Mama, poți să faci magie cu aurul zânelor ca să facem cana nouă?

Da, cred că aș putea! În fond, pentru ceașca asta și pentru străbunica ta am învățat toți anii ăștia cum să repar obiecte stricate, strângând de jos cioburile și lipindu-le la loc cu praf de aur, ca să le dau o nouă viață.

Kintsugi era cuvântul magic prin care toate cicatricile spărturilor mele albastre, atent puse la loc, se transformau în povești aurii din trecut, de pe vremea când eram ceașca de ceai a doamnei M. Primeam o nouă viață, pe care o îmbogățeam cu toate amintirile a ceea ce fusesem și voi fi. Mă bucuram la gândul că voi auzi zilnic vocea jucăușă a lui T și râsetele vesele ale fetiței ei ștrengare, care o ajuta la reparat cu fir de aur diverse vase sparte sau ciobite, pe care apoi le trimiteau oamenilor care le apreciau istoria.

Bunica mea și tatăl tău m-au învățat să caut frumosul în fragilitatea, imperfecțiunea și efemeritatea vieții și mi-au arătat cum dragostea repară orice, ca un praf de aur fermecat. Pentru că nimic nu este mai frumos și mai fragil decât sufletul omenesc, am auzit-o șoptindu-i la ureche fetiței care mă ținea strâns de tortiță, în timp ce sorbea zgomotos un sirop de zmeură.

Între timp am început să mă obișnuiesc cu mirosul cafelei la ibric, cu puțin zahăr. Doamna T nu bea niciodată ceai.

Dorothea cu „th” :) trăiește la celălalt capăt al lumii, în țara unde se mănâncă sushi și toată lumea arată ca în desenele animate. Printre altele a făcut ASE-ul doar pentru că avea o secție în limba franceză, însă într-o zi, când s-au aliniat planetele, și-a dat seama că este pasionată iremediabil de cuvinte, desen și alte lucruri neserioase, care n-au nici o legătură cu statistica sau contabilitatea.
Anul acesta se împlinesc 10 ani de când face parte din diaspora românească. Până acum a locuit în 3 țări, a schimbat 7 case, 5 orașe și nu știe niciodată ce surprize o mai așteaptă. Momentan locuiește în Tokyo împreună cu un samurai modern și cei 3 copii jumătate japonezi.
„Cum sare piper pe Lună?” este cartea ei de debut, care a luat naștere într-o noapte cu lună, după desenele copiilor și o legendă din folclorul japonez. Îi place să scrie pentru oameni mici, dar uneori și pentru oameni mari.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”