— Stai! Cum să intrăm așa? Dacă ne prinde?
— Ce-ai, mă? Cine să ne prindă?
— Mama! A zis să nu ne mai oprim, să venim direct acasă, că altfel o luăm pe coajă.
— Pffff, tâmpenii! Tu mai stai să asculți aberațiile lui mama, ce naiba?
— Mă rog, nu… Auzi? Dar tu ești sigur că ce-ai auzit e adevărat?
— Da’ ce crezi, că băteau ăia câmpii doar așa?
— Păi, nu știu… poate.
— Sunt de a VIII-a, au făcut și-au văzut de toate, crede-mă.
— Mda, mai bine nu-mi spune, că s-ar putea să mă răzgândesc și să mă întorc cu Lia direct acasă.
— Ai înnebunit, ce vrei, să ne dai de gol pe toți?
— Nu, stai liniștit, că ne dă Lia-n gât pe amândoi, încercă Maria să râdă, însă nu-i ieși decât un rânjet crispat.
— Eu nu spun nimic la nimeni, plomit… dacă-mi dați o bobo din aia pe băț!
— Da, Lia, stai liniștită, că sigur găsim și o acadea din aia alb cu roz, care miroase a căpșuni cu lapte, cum îți place ție, o liniști Paul.
— Auzi, da’ noi nici bani n-avem!
— Am eu niște mărunțiș, că l-am văzut pe tata când își golea buzunarele și l-am luat după ce-a plecat.
— Cred că mai am și eu restul de la pâine, de azi-dimineață.
— E, vezi că te descurci? Nu degeaba ești sor-mea! rânji Paul satisfăcut și scuipă ceva imaginar printre dinți, de parcă l-ar fi incomodat la vorbit.
— Da’ cu asta mică ce facem?
— Ce să facem? O luăm cu noi. Doar nu vrei s-o lăsăm afară, să plece aiurea de capul ei, că dăm de alte belele.
— Ai dreptate.
— Nu știu ce vleți voi să faceți, dal eu nu vin. Mama a zis să venim la masă. Și mi-e foame. Vleau mâncale. Și vleau pipi. Și caca. Și pâlț, începu Lia să scâncească zgomotos și să bată nervos din picior, fără a vărsa vreo lacrimă.
— Lia, liniștește-te! Intrăm doar puțin, ne uităm, luăm o bomboană și plecăm.
— Și de ce intlăm la cineva în casă? Palcă nu volbeam cu necunoscuți.
— Păi nu vorbim, spunem doar Bună ziua și La revedere.
— Bine, dal hai lepede, că mi-e foame și vleau ciolbiță cu calne. Și după aia bobo.
— Da, Lia. Îți promit că nu stăm mult și ne întoarcem la mama să mâncăm ciorbiță, bine?
Lia încuviință din cap, cu nasul roșu de la frig și fața ascunsă pe jumătate în fularul de lână. Merseră o vreme tăcuți, fetele de mână, la câțiva pași în spatele lui Paul, singurul care știa drumul. Maria o trăgea după ea pe sora ei mai mică, care rămăsese cu capul întors, privind curioasă cum lucea soarele într-o baltă înghețată, fără a-i păsa vreun pic de restul lucrurilor pe lângă care treceau în drumul lor.
Nu observă nici vântul rece care împrăștia niște fulgi firavi prin aer, nici stratul subțire de zăpadă pe care, când pășeau, lăsau multe urme lunguiețe, nici bradul de Crăciun din piațetă, pe lângă care, după ce trecură, se făcu din ce în ce mai mic în urma lor, până nu se mai văzu decât un degetar cu luminițe. Prăvălia cu uși și ferestre verzi se apropia din ce în ce mai mult, până când ajunse fix în fața celor trei copii.
— Șapte pași spre primărie, apoi încă trei spre biserică, cinci pași de pitic și gata, aici trebuie să fie! Bomboneria lui Hubert, rosti Paul cu mâna întinsă-n sus, ca un ghid de la muzeu, arătând spre mica placă inscripționată din alamă, care atârna perpendicular pe peretele de lângă intrare. În partea de jos, o bomboană metalică se bălăngănea în vânt.
— În sfârșit… pufni Maria, cu brațele amorțite de la greutatea Liei.
Deși pe geamul ușii scria cu litere mari, ca scrise de mână, Deschis, în spatele draperiilor decolorate nu se vedea nimic, iar geamurile erau aburite. Nici o mișcare. Înăuntru, întuneric.
— Intru eu primul și veniți după mine.
— Pare închis, hai mai bine să ne întoarcem… șovăi Maria.
— Așa faci mereu! Crezi c-am bătut atâta drum ca să facem imediat cale-întoarsă spre casă? Toți zic că magazinul pare părăsit, dar nu e, că doar știu.
Paul își sprijini palmele înmănușate între geam și tâmple, ca să obtureze lumina, și trase cu ochiul înăuntru.
— Ce vezi acolo? Au bobo? verifică Lia, încercând să sară ca să vadă și ea ceva, însă nu reuși să treacă cu privirea de glaful înzăpezit al ferestrei.
În vitrina atent aranjată se înșirau borcane de toate formele și mărimile, cu un conținut variat de biluțe, buline și triunghiuri colorate. Între borcane și prăvălie era trasă un fel de cortină din catifea mov, care nu lăsa să se vadă nimic înăuntru. Ar fi putut fi foarte bine doar o butaforie, un pervaz decorat, iar în spate, gol, un carton ca un decor de teatru.
Paul o ridică pe Lia în brațe. Cu fruntea lipită de geam ca o ventuză, ea scoase un chiot de uimire când dădu cu ochii de atâtea bunătăți și se hotărî repede:
— Cled că nu mai vleau ciolbiță acuma, se adresă ea vitrinei, privind cu ochii cât farfuriuțele de ceai ale bunicii. Hai să luăm ceva bun de aici.
Maria îi zâmbi amuzată, Paul apăsă tare pe clanță și ușa se deschise cu un scârțâit prelung. Un clinchet metalic de clopoțel răsună în tot magazinul. Trecură pe rând pragul. O lumină slabă funcționa cu întreruperi, fragmentând spațiul.
— Fluctuații de curent din cauza iluminatului de la bradul de Crăciun, se auzi de undeva o voce răgușită.
— Dar astea nu par a fi becuri! Arată ca lumânările, se minună Paul cu gura căscată, mai mult pentru sine.
— Malia, aici miloase a dulceuri. Mmmm, vleau, vleau! Bobo, cioco, acadele… mai apucă să înghită o dată-n sec și fugi repede spre o vitrină de care-și sprijini nasul mic cât o butonieră, lăsând o urmă aburită pe sticla curată.
Maria, cu un pas în spate, analiza și ea conținutul borcanelor aflate pe un raft mai sus, în stânga tejghelei vechi din lemn.
— Paul, ia uite-te aici! Bomboanele astea parcă se mișcă!
— Cum așa?!… Nu se mișcă, luminează.
— Or fi beculețe! Ia privește mai atent, pâlpâie ceva înăuntru.
— Ia să văd! zise Paul serios și deschise capacul borcanului, luă o bomboană galbenă transparentă și o analiză minuțios. Ai dreptate, are înăuntru o flacără mică.
— Și-n bomboanele albastre se vede ceva alb fâlfâitor.
— O aripă de pasăre! exclamă Paul.
— Iar bomboanele roz pulsează-n palmă ca o inimă! Ce senzație ciudată… se încruntă puțin Maria.
Un hurducăit de cutii răsturnate, zgomot de bile din sticlă rostogolite pe pardoseală și, din spatele unui raft pe care se îngrămădeau jeleuri și cubulețe inegale de rahat, se ridică un cap cu un smoc de păr grizonant și ochelari murdari cu lentile groase. Un miros de biscuiți și cardamom învălui prăvălia. Bombonierul purta o tunică din catifea de culoarea ambrei, cu nasturi aurii, iar la gât, o eșarfă din mătase neagră cu arabescuri bej, tocită pe margini. Cu aceeași voce răgușită, continuă rar:
— Voi trebuie să fiți cei trei frați de pe Strada Zorilor, de la nr. 5. Paul, Lia și Maria. Bine ați venit în bomboneria mea! Cu ce v-aș putea servi?
Cu spatele la rafturi, copiii încercau să ascundă borcanele în care tocmai umblaseră. Paul, care mereu se lăuda că, la cei 11 ani ai lui, nu-l mai speria nimic, se blocă pentru câteva clipe. Ezita între a răspunde sau a da înapoi, fugind mâncând pământul, direct pe ușă afară. De unde știa vânzătorul că erau frați și unde locuiau? N-o fi cumva vreun vraci? Sau mai rău, vreun vrăjitor în toată regula, care citea gânduri și trecea prin pereți? Altfel cum…
Nu mai apucă să-și continue firul întrebărilor în gând, că bătrânul continuă:
— Ceea ce căutați ar putea fi chiar aici, uitați-vă bine, iar dacă aveți nevoie de ajutor, chemați-mă – și dădu să plece.
— Stați! strigă Paul cu o voce spartă. Am auzit de la cineva că aici găsim niște bomboane fermecate.
— Nu știu despre ce vorbești, tinere, zise bătrânul, trecându-și mâna în răspăr prin pletele cărunte, apoi făcu câțiva pași.
— Niște bomboane care, dacă le mâncăm, ne transformăm în oameni mari.
— În oameni mari, zici? repetă bombonierul mirat, prefăcându-se că nu înțelege.
— Da, exact. Ați înțeles bine, vrem să devenim oameni mari mai repede, se băgă și Maria în discuție.
— Dar de ce vreți voi să fiți oameni mari și de ce credeți că v-aș da aceste bomboane, chiar dacă le-aș avea?
— Eu nu vleau să fiu male. Vleau să lămân mică si să melgem acasă, cum ați plomis.
— Nu contează asta, de ce trebuie să dăm atâtea explicații?! Le plătim și gata! izbucni Paul enervat.
— Pentru că ceea ce îmi cereți este riscant și e posibil să nu vă mai puteți întoarce în corpul de copil.
— Și ce dacă? Doar dați-ne bomboanele mai repede!
— Nu pot să vă dau nimic. Nu este atât de simplu.
— Chiar dacă nu ne ajutați, noi le-am găsit deja! se lăudă Paul, mândru de isprava lor. Sunt acele bomboane cu inimă, aripă de porumbel și foc.
Domnul Hubert rămase pe loc, fără a mai scoate nici un cuvânt, preț de câteva secunde.
— Am înțeles. Ați umblat pe raftul interzis.
— De ce interzis? Nu scria nicăieri.
— În plus, borcanele erau la vedere, se fâstâci Maria.
— Da, nu m-am gândit că voi avea niște intruși aici care-mi vor răscoli prin prăvălie de capul lor. Ca să nu mai zic că ucenicul meu, când a făcut curat, a încurcat recipientele și nu mai știu care bomboane unde erau și pentru ce sunt.
— Ce amuzant! Asta înseamnă că nu mai știm ce culoale de bomboană ce gust ale!
— Etichetele s-au inversat și e totul vraiște. Căpșuna e verde, lămâia albastră, strugurele alb și tot așa.
— Păi, atunci, le încercăm și vedem.
— Nu aveți voie să atingeți nimic din cele trei borcane, acelea sunt dorințele spuse în gând și visurile copiilor.
— Și cum o să se-îndeplinească dacă stau închise în niște bomboane dintr-un borcan? întrebă Maria.
— Tocmai asta este, eu am grijă de ele, până când copiii se vor întoarce când se fac mari, ca să le elibereze.
— Și dacă nu se mai întorc?
— Dacă nu se mai întorc înseamnă că au renunțat la dorința lor din copilărie și au uitat când mi-au trecut pragul și mi-au încredințat cel mai de preț lucru: visul lor.
— Și ce se întâmplă cu bomboanele pe care nu le mai vor copiii adulți?
— Le dau drumul să zboare spre alți copii, care le caută.
— Visul nostru este să fim mai repede mari și pentru acele bomboane am venit.
— Și dacă vă transformați în altceva?
— Adică în ce ne-am putea transforma? În pinguini?
— În lilieci?
— În ulsulețul meu de plus?
— Măcar dacă-aș ști, ar fi ceva, dar nu știu. Asta e problema.
— Bine, atunci, dacă nu vreți să ne ajutați, deschidem capacele și ne luăm noi din fiecare borcan câte-o bomboană, le gustăm și vedem ce se întâmplă.
— Și eu gust! Vleau loz! Și mov!
— Eu am să încerc din jeleuri!
Până să mai apuce domnul Hubert să spună ceva, cei trei dădură iama prin borcane, îți umplură buzunarele cu ce nimeriră din bomboanele micuțe și colorate, iar în drum spre ieșire, aruncară pe tejghea mărunțișul, care zornăi sec, când se trânti ușa și copiii o luară la sănătoasa. Gâfâiau și scoteau aburi pe gură, slăbind ușor pasul ca să privească din când în când în spate. Paul o căra pe Lia în cârcă, iar Maria strângea în mână niște jeleuri, de pe care se luase zahărul și se topise în transpirația palmelor ei mici și lipicioase.
Înainte să cotească pe lângă piațeta cu bradul de Crăciun, mai priviră o dată înapoi, însă nici urmă de prăvălie. Nu se mai zărea nimic, parcă nici nu existase. În locul bomboneriei era un copac mare și bătrân cu trunchiul gros și rădăcinile ca niște tentacule negre, ce sufocau trotuarul alb. Din depărtare se auzeau râsete de copii, dar în jur nu era nimeni. Se opriră uimiți, cu răsuflarea tăiată și se sprijiniră de parapetul unui gard.
— Ce e, de ce ne-am oplit? N-am ajuns acasă.
– Stai un pic, Lia, că nu mai putem… reuși Maria să spună, respirând în continuare greu, încovoiată, cu fața spre zăpada murdară, de parcă ar fi căutat ceva pe jos.
— Ce-s alea-n copac, frunze? întrebă Paul, mijind ochii ca să vadă mai bine.
— Nu par frunze, că sunt colorate.
— Loz, galbene și albastle! Ca bobele mele! se entuziasmă Lia.
— Dorințele din borcanele de pe raftul secret! strigă Maria.
Corul din râsete de copii se auzea din ce în ce mai vag, urmărind inimile, aripile și flăcările care zburau spre răsărit, pulsând de culoare printre fulgii tot mai mari de zăpadă, până dispărură în zare.
Poc-poc-poc-poc-poc-poc… căzură pe rând cochilii desfăcute de bomboane, la rădăcina copacului.
— N-au mai rămas decât niște crengi goale, șopti Maria.
— Hai mai bine să mâncăm, că doar nu ne-am chinuit degeaba! Ne-ar prinde bine niște energie.
Paul se scotoci prin buzunare și scoase trei biluțe colorate: galben, albastru și roz.
— Eu vleau de la Malia! arătă Lia spre un jeleu care lucea portocaliu în lumină și-l îndesă cu ambele mâini în gură.
— Mmmm, e dulce!
Maria înfulecă unul verde, cu gust de…
— Bleah, ce-i ăsta? E groaznic, are gust de medicament!…
Maria n-apucă să-și continue fraza, că se și făcu mică și vocea ei abia se mai auzi surd, ca de foarte departe:
— Ajutoooor! Ce se întâmplă? Ajutoooor!
— Malia, ești bine? Unde ești? o căută Lia din priviri prin zăpadă.
Între timp, Paul apucase și el să înghită cele trei dropsuri pe care le avea în mână și păți la fel ca Maria.
— Da’ care-i faza?! Am zis că vreau să mă fac mare, nu mic! Ce moș tâmpit! Ce naiba ne-a dat?
Lia se aplecă și îi ridică de jos pe frații ei mici cât furnicile, după care izbucni în râs:
— Vleau acasă, dal nu știu dlumul. Ce ne facem?
