reguli noi
mi se spune ce triste sunt aceste plăsmuiri în vers
ce întunecat e cerul ochiului meu
m-am hotărât să-mi mortific simțurile. închipuirile
toată viața m-am opus dispoziției lor
de mâhnire adâncă
de cădere în gol
atacurilor repetate ale neliniștirilor
țipetelor mute azvârlite la țintă obsesiv
fel și fel de griji
solicitudine și temeri
câte gânduri avem
ți s-a întâmplat și ție, desigur
să vezi cum crește deodată
o vânătaie pe pielea curată
cum țâșnește sângele dintr-o mică rană
cum sfârșește străduința într-o cută a pleoapei
lumea nu mi-a vorbit cu mai multă asprime
decât resimte orice minoritate
m-a întâmpinat doar cu o indiferență covârșitoare
nu e o dramă reală. nu e o traumă!
pentru copil e un vis spulberat
pentru adolescent, o lipsă constantă de identitate
pentru adult, o veșnică stare de necesitate
am obosit. știu, ai obosit și tu
în fața portretului artistului la tinerețe am rămas
o săptămână într-o stare de euforie
a fost o transfigurare a gustului, văzului, mirosului
când mi-am revenit
îmi era altfel foame, sete și somn
decât înțelege majoritatea
de la poeții tineri
am învățat reguli noi. le știi și tu
să nu iei prea în serios ceea ce scrii
și mai cu seamă
să nu te iei prea în serios pe tine
cel care scrii
când tatăl și mama tac
când străinul și prietenul tac
când fiul și fiica tac
când doctorul și preotul tac
nu ți-a folosit la nimic empatia
așa cum emoțiile oglindesc întotdeauna
altă față a realității
lumii, care în mod asiduu
nu te-a luat în seamă,
cel ce te privește în oglindă
mai mult ca sigur nu ești tu.
careu de ași
deasupra orașele în artificială splendoare
dedesubt canalele de smoală și sânge
pretutindeni paraziții unei civilizații
sfâșiate în contradicții
destrămarea gândurilor
ascultă, prietene! stăruitoarele rugăminți
ale inimii
în clănțănitul simțurilor contorsionate
în noaptea cea mai lungă
recursul ei la reamintire
nimic nu mai astâmpără foamea
fiarei devoratoare de sine
de prea mult timp se hrănește
cu încredințare
cu abnegație
cu voință și iluzie
careul de ași al unei vieți în risipire
o licărire în ochiul tulbure
o licărire în timpanul afundat
o licărire în vârful ros al degetelor
descriind o buclă în timp
și marginea găurii de vierme
a fost timp, dar timp nu mai este
o fiară fără formă
sălășluind adânc sub scoarța minții
a țâșnit în lumină
și lumina s-a întunecat
zburător fără aripi, orb
mânat de setea-i blestemată
în brațe cu această lespede
acoperită de cuvinte desăvârșite
fără început, fără cuprins
și fără sfârșit
omul de rând va face istorie
va face saltul în neant
acolo unde țintesc
artistul și savantul
tinerețe fără bătrânețe și
viață fără de moarte
ascultă! au încrucișat armele
jucătorul nebun și omul din lună!
cine mai știe, cine e unul
cine e celălalt!
au fost copii, femei, bărbați
au fost tineri și sunt bătrâni
dansează, fac dragoste, se urăsc
fără fețe se privesc, fără Dumnezeu
asmuțiți pe urmele propriilor pași
urlă, suduie, hohotesc
sunt zorii! ciobul nopții taie adânc
în forme imprecise trupuri
nu mai e de rostit
niciun cuvânt
tu ai fost. nu mai ești
omul nu are
niciun prieten
e timpul saltului în neant.
