Poeme

reguli noi 

mi se spune ce triste sunt aceste plăsmuiri în vers
         ce întunecat e cerul ochiului meu 

m-am hotărât să-mi mortific simțurile. închipuirile 
         toată viața m-am opus dispoziției lor 
de mâhnire adâncă
de cădere în gol
atacurilor repetate ale neliniștirilor 
țipetelor mute azvârlite la țintă obsesiv 
fel și fel de griji
         solicitudine și temeri 
câte gânduri avem

ți s-a întâmplat și ție, desigur
să vezi cum crește deodată 
         o vânătaie pe pielea curată
cum țâșnește sângele dintr-o mică rană
cum sfârșește străduința într-o cută a pleoapei

lumea nu mi-a vorbit cu mai multă asprime 
         decât resimte orice minoritate
m-a întâmpinat doar cu o indiferență covârșitoare 
nu e o dramă reală. nu e o traumă! 
pentru copil e un vis spulberat
pentru adolescent, o lipsă constantă de identitate
pentru adult, o veșnică stare de necesitate
          am obosit. știu, ai obosit și tu

în fața portretului artistului la tinerețe am rămas 
o săptămână într-o stare de euforie
a fost o transfigurare a gustului, văzului, mirosului
         când mi-am revenit 
îmi era altfel foame, sete și somn
decât înțelege majoritatea 

de la poeții tineri 
am învățat reguli noi. le știi și tu
         să nu iei prea în serios ceea ce scrii
și mai cu seamă 
         să nu te iei prea în serios pe tine
cel care scrii

când tatăl și mama tac
când străinul și prietenul tac
când fiul și fiica tac
când doctorul și preotul tac
nu ți-a folosit la nimic empatia 

așa cum emoțiile oglindesc întotdeauna 
altă față a realității
         lumii, care în mod asiduu
nu te-a luat în seamă,
cel ce te privește în oglindă
mai mult ca sigur nu ești tu.

 
careu de ași

deasupra orașele în artificială splendoare 
dedesubt canalele de smoală și sânge
pretutindeni paraziții unei civilizații
sfâșiate în contradicții 
         destrămarea gândurilor 

ascultă, prietene! stăruitoarele rugăminți 
ale inimii
în clănțănitul simțurilor contorsionate
în noaptea cea mai lungă
         recursul ei la reamintire

nimic nu mai astâmpără foamea
fiarei devoratoare de sine
de prea mult timp se hrănește
         cu încredințare
         cu abnegație
         cu voință și iluzie
careul de ași al unei vieți în risipire

o licărire în ochiul tulbure
o licărire în timpanul afundat
o licărire în vârful ros al degetelor
descriind o buclă în timp
și marginea găurii de vierme

a fost timp, dar timp nu mai este
o fiară fără formă 
sălășluind adânc sub scoarța minții
a țâșnit în lumină 
și lumina s-a întunecat

zburător fără aripi, orb
mânat de setea-i blestemată
în brațe cu această lespede
acoperită de cuvinte desăvârșite
fără început, fără cuprins
         și fără sfârșit
omul de rând va face istorie
va face saltul în neant
acolo unde țintesc
artistul și savantul
          tinerețe fără bătrânețe și 
viață fără de moarte

ascultă! au încrucișat armele
jucătorul nebun și omul din lună!
          cine mai știe, cine e unul
cine e celălalt!
au fost copii, femei, bărbați
au fost tineri și sunt bătrâni
dansează, fac dragoste, se urăsc
fără fețe se privesc, fără Dumnezeu 
asmuțiți pe urmele propriilor pași 
         urlă, suduie, hohotesc 

sunt zorii! ciobul nopții taie adânc 
în forme imprecise trupuri
nu mai e de rostit
         niciun cuvânt
tu ai fost. nu mai ești
omul nu are 
         niciun prieten
e timpul saltului în neant.