Atunci când vor înceta să se teamă, oamenii vor scrie capodopere – mărturisea Faulkner într-un interviu. Era posibil să scrii fără frică (despre) capodopere în totalitarismul românesc? Citind textele de istorie și critică de artă din anii șaptezeci-optzeci ale tânărului Andrei Pleșu, primul gând m-a dus la american; aproape simultan mi-am amintit de Hölderlin, care formula mai limpede decât orice raționalist că statul a devenit un infern, pentru că ne-am dorit ca el să fie un paradis. Să fie istoria artei evaziunea ideală pentru un intelectual în totalitarism? Un patos ritual întreține, de aceea, Capodopere în dialog. Volumul este corespondentul a ceea ce arta catalană inaugura prin ideea de-a te lăsa scris de autoritatea tainică din interiorul tău. Nehotărât între filosofie și istoria artei, Andrei Pleșu renunță cu fiece text la distanța vecinătății dintre cele două domenii. Eliberat, el anticipează libertatea la care visează cu ochii la artă, aceea în care cultura este suma discontinuităților afective.
Înconjurat de istoria ideilor, oricine putea să mediteze, iată, și prin vizual, cu predispoziție pentru ceea ce se numea capodoperă. Indiferent de organizarea automarginalizării via lumea artei, cred că un deficit își face totdeauna loc: mă refer la observația lui Matei Călinescu, care nota undeva cum imaginația îl asigura că citește o capodoperă. Însă, de cum închidea cartea, senzația dispărea… Mă întreb, firesc, dacă în privința cărții – asupra căreia zăbovim cu alte instrumente – sentimentul capodoperei se perimează rapid, cum se poate ca, privind un tablou, să persiste senzația unicității? Întrucâtva, raportat la epoca în care au fost scrise textele, titlul cărții lui Andrei Pleșu are ceva impur. Cum să discutăm despre capodopere în secolul dispariției lor, darămite într-o cultură ce distrugea sistematic orice afirmare originală? Prin urmare, dialogul se referă la cine? Ideea tânărului Pleșu vine deodată cu invitația de-a realiza emisiuni radiofonice despre artă: Pleșu spune că publicul ideal, ascultătorii ideali ar fi nespecialiștii inteligenți, nu profesioniștii artei. La fel cum cititorul ideal al lui Andrei Pleșu e nespecialistul pasionat și inteligent, o specie alcătuită din toate categoriile profesionale.
După criteriile de mai sus funcționează antologia Capodopere în dialog. Implicațiile proiective sunt extinse. Cititorul actual se poate întreba apoi, naiv, ce rost avea o emisiune radiofonică despre artele plastice? Astăzi, puține reviste de cultură păstrează rubrici dedicate teatrului, artelor vizuale, muzicii, sculpturii, baletului, operetei… Cronicarii specializați au dispărut. Neconvingători azi, comentatorii de artă sunt adesea improvizați sau migrează dinspre alte domenii, deloc înrudite cu obiectul pasiunii. Altădată, în totalitarism, chiar emisiunea radiofonică despre artă era în sine un miracol. Privită retrospectiv, îmi pare o formă de poetizare. La finele anilor cincizeci, alți tineri, mai puțin norocoși, Balotă, Doinaș, Țoiu și Negoițescu scriau cronici despre toate tipurile de spectacole. Inclusiv despre balet. Miza era ingenioasă, pentru că, în sine, cronica era pretextul desfășurării ideilor despre cu totul altceva. Euforic, tânărul Pleșu vrea să transmită perplexitate în dialogul radiofonic. Emoția lui e sinceră când spune că vom auzi imagini și, nici mai mult, nici mai puțin, că miza e libertatea pe care gândirea și artele plastice o provoacă în celălalt. Andrei Pleșu se adresează iubitorului de cultură cu intenția descumpănirii lui. Acroșarea prin artă a iubitorilor de idei care, altminteri, nu puteau fi exprimate public. Ca să nu mai vorbim de ideea de grup, pedepsită în epoca totalitară.
De la microfonul radioului, intelectualul ține prelegeri topografice, în sensul lui Piaget, ca explorare ofensivă a spațiului prin dialogul dilematicilor.
Temător să nu transmită senzația autorității, tânărul hermeneut manifestă interes pentru zona de întâlnire dintre văz și auz, dintre plastic și muzical. Trăgând linie după teoretizările liminare, cred că tânărului îi lipsește pe moment lectura aplicată din Schopenhauer referitoare la artă. Cea din urmă acționa, credea germanul, ca un deficit de voință, iar orice întâlnire cu arta ar crea un efect al negării voinței. Întreaga gamă de seducții metodologice de la debutul emisiunilor radiofonice s-ar fi sintetizat în delăsarea intuitivă față de artă. În orice caz, intuițiile tânărului funcționează. Cuprins de dileme – termen pe care-l poartă cu sine multe decenii, până la înființarea celebrei publicații –, Andrei Pleșu poetizează experimentând interogații. De la microfonul radioului, intelectualul ține prelegeri topografice, în sensul lui Piaget, ca explorare ofensivă a spațiului prin dialogul dilematicilor. Fascinația crește pe măsură ce legăturile dintre epoci se cronicizează, în sensul că încrucișarea ideilor e inevitabilă. De neevitat sunt tensiunile dintre estetică, autonomia artei și heteronomia ei, dintre înțelegerea artei ca fenomen închis sau ca fenomen derivat extra-estetic. În toată harta panoramică a ideilor, pe nevăzute, poetizantă prin apelul la sinestezii și exerciții de imaginație, Pleșu distinge un individ „autotrop”, care dă ocol propriei vanități, fără a se raporta la o valoare superioară; un individ care nu poate fi liber, doar singur. Creația va fi definită drept „un fel de a nu fi singur, o deschidere spre arhipelagul comunitar” – adică, exact opusul intenției sale creatoare ca pedagogie radiofonică. De fapt, miza totalizatoare a lui Andrei Pleșu din această etapă trebuie să fi fost o maieutică radiofonică. Atât cât se putea dialoga, firește.
Tot în anii șaptezeci, Andrei Pleșu scrie texte ce devin scenarii pentru emisiuni cunoscute, între care „Teleenciclopedia”. Comentând analitic operele artiștilor mari, el citește totdeauna extensiile lor. În firea cititorilor, în versiunile latente ale alcătuirii noastre, efortul lui seamănă cu al privitorului absorbit total de obiectul contemplării. De formă, de monadele întrupate prin cutare tablou, astfel încât, specialistul deschide calea spre filosofie comentând artiști. Sedus de lucizii fără menajamente, de echilibrul imprevizibil, Andrei Pleșu e adeptul oricărei idei ce îndreptățește ontologic derizoriul. Curtoazia lui Pleșu e și nu intransigentă. Spirit ludic ascuns în bonomia pragmaticului iubitor de artă, el vehiculează, seniorial, verticalitățile. Asemeni maeștrilor săi, majoritatea uitați astăzi, profesori și învățați pentru care un simplu vernisaj devenea brusc o agora, un bastion intelectual ad-hoc.
La urma urmei, Pleșu consemnează pretexte hiperstezice. Când mută tonalitatea specifică vizitatorului de muzee, el proclamă că trebuie să ne lăsăm vizitați de ele, de muzee. Excelent îmi pare articolul despre Pallady – un poem conceptual absolut memorabil. La fel cum, comentând pe Bruegel, vizitatorul are revelația realității și lumescului. Când n-are încotro, temător să nu fie acuzat de paradă de cunoștințe, vizitatorul din România trimite la filosofi atașați de artă, precum Toma din Aquino. Care spunea, apropo, că artistul lucrează în conformitatea cu un cuvânt născut în intelect. La fel, Pleșu, fără s-o mărturisească, analizează în relația cu concepte hibride ale intelectului. În sensul că pășește spre orice emblemă a paradisului pierdut al picturii, dar se consumă și în reverii ori imaginație. Amestec de luciditate pură și poezie extatică, tânărul Andrei Pleșu experimentează nostalgic; cu Odilon Redon, imaginarul în stare de veghe. Îl bulversează cum poate fi posibilă răpirea realității sau cum imaginea vie a realului rămâne o vagă amintire (ca la Mondrian).
În felul lui, Andrei Pleșu geometrizează totul. Printre rarele mărturisiri, reținem că, după ce te-ai întâlnit cu pictura, nu te mai poți mișca în lume ca într-o ambianță nesupravegheată sau neutră. „Privești, dar ești privit, cântărit, răspunzător pentru parcursul tău”. Să fie o metaforă a vieții din comunism? Cu siguranță. Totuși, Pleșu nu scrie cu gândul la disidență, deși trăiește pentru însuflețirea adevărului și-a libertății prin artă. Prea instalat în fascinația vizualității, Pleșu seamănă cu un bucher simpatic ce-ar face orice ca să fie lăsat în înșurubarea lui existențială.
De ce n-a mai scris despre artă? Poate fi arta trădată cu adevărat? Explicațiile n-au de-a face cu absența publicului sau cu zona dizgrațioasă, de excludere, în care se găsesc artele astăzi. Bănuiesc că Andrei Pleșu citea pe Hegel și, convins de inferioritatea spiritului artei în relația cu religia și filosofia, se dedica celei din urmă. Avea deja un maestru specialist în Hegel. Relativizantă, arta îl conduce firesc spre discipline care plasează vizualul în zona ludicului decorativ. Paradoxal, în cele din urmă, e gestul unui poet care renunță la locuirea poeziei. Ar fi minunat ca volume precum cel de față să conducă cititorii de astăzi spre plăcerea dezinteresată de altădată.
