În 2016, într-un interviu inițiat și publicat de revista Vatra, Ioan Moldovan își devoala rețeta virusării sale de poem și a actării sale în poem: „Poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator.” Recentul său volum, Azi (Editura Limes, 2023), articulează un poem al interiorului suferind, al însingurării și al prizonieratului; un poem al evadării din realul sufocant și ingrat, un poem curativ ce funcționează ca unică parțial dezangoasare și, mai ales, ca amânare a finalului. Poemul lui Ioan Moldovan arde, de data aceasta, aparent molcom – ardelenește o criză a sinelui, în parametrii unui timp ce are tot mai puțină răbdare; îndărătul unei prime cvasi-impresii de confort liric, discursul și deopotrivă imago-ul liric se acutizează, desenând călătorii înspre esență într-o autentică dialectică a confesiunii propriului eu, deliberat mascat de realul insignifiant, ingurgitator, spațiu al derizoriului, din a cărui evadare singura cale viabilă se dovedește a fi poemul.
Mișcarea poemului Azi per ansamblu este una pe verticală, însă descendentă: asistăm astfel la o alunecare ori, mai de-a dreptul zis, la o prăbușire a sinelui către nucleul seminței, către adevărul dureros înmiit, către punctul zero al confesiunii, colorat dincolo de orice menajamente și disimulări menite a cruța lectorul de semnificații brutale. Între un fals deja-vu, pe de o parte, și un ofertant jamais-vu, pe de altă parte, cu irizări deopotrivă înspre un ieri și un mâine ficționalizate tăios-tânguitor, poemul auctorial construiește o ecuație verbală a lui a aștepta, a relua, a revizita, a rectifica și, mai presus de toate, a da un (nou) sens/a finaliza această călătorie interioară apăsătoare: „Ca-n filmele cu pompieri/ cuprind în brațe bara metalică și lucioasă/ Alunec în jos/ (bine că sunt curajos)/ Ajung în încăperea rece din subteran/ în ziua de ieri viitoare/ și-acolo peste zăpezi învechite de mai an/ mă aștepți/ să reluăm convorbirea de mai sus/ rămasă în coada de pește a ultimei pete din soare”; „Azi, tu ești domnișoara ce speră/ ca mâine să intre de tot într-o sferă”. Evadarea din prizonieratul realului contorsionat se concretizează prin vis, însă un vis deopotrivă împovărător și cathartic, ce țese întâlniri nu doar memorabile, ci mai ales un spațiu al oniricului deslușitor: faze și ipostaze ale solitudinii sinelui împovărat, rupt de un real pe care îi e cu neputință să-l mai controleze și să-l mai domesticească, un sentiment tot mai acutizat al inutilității, o povară a bolii care izolează și totodată întrerupe comunicarea cu pragmatismul și superfluu-ul cotidianului proxim se întrepătrund și revelează un reducționism apăsător al sinelui. Persiflarea realului proxim, a clișeelor la-ndemână generează și o răsturnare brutală a arhetipurilor și a simbolisticii consacrate – toate într-un joc grav-amărui al intertextualității ce introduce în scenă mărcile sfârșitului: „Spălătoreasa de seară a venit iară să-mi ceară/ Apă/ (S-a răsturnat cumva parabola bunei samaritene? și eu să nu știu nimic?)/ Dar să fie plină, precizează dânsa/ Pierd vreme lungă (și vremea mea e scurtă deja) să prind/ murmurul enervării perene/ (…)/ ca pe nu știu ce rod prețios de plătit la următorul prohod”; „Totuși, veghează (mai cheamă și-un câine)/ ca nu, ca-n somn, să treci de marginea culmii/ unde domnește cu totul altă mireasă”; „Eram străin în limba din vis/ (…)/ Când am ajuns iarăși la suprafață/ eram și eu cu paloarea pe față”; „Mă vedeam din când în când cu bătrâna mea soacră/ (…)/ Nu știam niciodată ce trebuia să fac, parcă să o scot/ din țarcul unde fusese închisă/ (…)/ Eram căzuți așa în dizgrație și dânsa îmi șoptea din când în când/ „Asta e cea dintâi singurătate n- să nu te simți folositor nimănui”/ Da, da, asta suntem, niște teroriști modificați genetic”.
A vrea devine sinonim cu a imagina, care – la rândul său – îl inserează pe a semnifica. Poeții sunt reduși la „purtătorii de mainimic”, în vreme ce poemul inițiază conversații cu moartea și defulează stații ale neputinței, ale bolii, ale spaimei – „Nu mai sunt cu mine/ Sunt cu uitarea”. Ioan Moldovan își definea lirismul în volumul Celălalt pește (2005) ca „fiind, în fapt, adevărata introducere, un fel de desprindere. Un fel de moarte în lucrare și care se numește viață. Încerc să prind în gramatica limbajului dat (…) o tranziție a existentului.” Volumul Azi acutizează o strategie lirică specifică, de altfel, autorului: aceea a cultului pentru paradoxul oximoronizat, voalat; gustându-se înțepenit într-o rutină a desuetului, poetul o defulează, o epicizează ironico-ludico-postmodern și o sugerează într-o paradigmă frântă, într-un discurs poetic contra-cronometru acum, într-un balans pseudo-stabil al călătoriei înspre un dincolo imaginat, tergiversat și răsturnat: „Sunt și eu pe Lista de așteptare/ Dar mă amân singur”; „aș zice că plouă mulțumitor/ n-am cui zice/ doar mormăi în sine-mi sub nor”; „Tocmai am găsit o monedă și nu știu/ dacă-i bună ori rea/ de plătit la granița dintre ilimpul de aici/ și, de acolo”; „Vine ea, Dea Exactă, să mă certe că omenește sunt infect.”; „Moartea ori e un motociclist frustrat ori un nebun sexual – e violentă, înverșunată.”; „am intrat într-o fundătură. E cam pustiu. Am pierdut/ simțul de-a prețui și disprețui/ (…)/ Sting focuri/ strâng corturi/ rătăcesc prin port, prin porturi…”
„Nu știu dacă mai am timp” – sub această umbrelă se clădește liric șarmant înmiit acest mini-tratat al amânării sfârșitului; sub cupola unui timp ce pare a nu mai avea răbdare, poemul lui Ioan Moldovan se substanțializează, se aprofundează și rostuiește insolit tactici nu doar terapeutice, ci și dialogale, absolut oneste, cu sinele și cu inevitabilul.
