Povestea și poveștile ei

549 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Radu Ţuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, Editura Polirom, 2022

Prozator și dramaturg robace și înmiit inspirat, Radu Țuculescu e un scriitor de al cărui penel n-ai cum să nu te lași fascinat. Recenzate, traduse și premiate, cărțile lui Radu Țuculescu s-au bucurat de-a lungul anilor de varii etichete analitice și sentințe estetice regalate de voci critice cu greutate. Un lucru e cert: indiferent ce carte semnată de el alegi spre lectură, experiența e o reală desfătare organică, senzorială, o călătorie cvasi-valpurgică, o aventură a sinelui, un festin al umanului, cu minusurile și plusurile-i specifice.

Recentul său roman, Crima de pe podul Garibaldi (Editura Polirom, 2022), poate fi parcurs în mai multe chei, așa cum ne-a obișnuit deja autorul. În opinia lui Marius Miheț, de pe coperta a patra a cărții, volumul e „tonic și efervescent, (…) un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare”; fie că cititorul va asocia fragmentar personajul Martin Breda cu inspectorul Maigret, fie că va fi dus cu gândul la detectivii Agathei Christie, îndărătul acestei umbrele de roman polițist, cartea lui Radu Țuculescu e o poveste cu povești și despre povești, căci – în fapt – strategia protagonistului în aflarea adevărului este să asculte, să adune, să înmagazineze varii istorii personale rostite de martori direcți și indirecți la întâmplarea din miezul nopții toride de vară, din cea mai lungă zi a anului, de pe podul Garibaldi, din Cluj. Radu Țuculescu reintroduce în scenă un cuplu șarmant, pe Martin Breda și Maraia (și episodic pe pisica Rauna), cuplu format încă din romanul anterior, Femeia de marțipan și publicat în 2020. Într-un interviu, prozatorul rezumă oarecum subiectul Crimei…, punctând totodată diverse tehnicalități pentru care a optat în construcția cărții, dar și posibile dimensiuni într-ale interpretării: „După Femeia de marțipan unde se formează acest cuplu, unde se formează acest detectiv mai special pe nume Martin Breda, după descoperirea criminalului în serie din Basel, m-am gândit că nu trebuie să-i las chiar în aer. E un cuplu destul de interesant din punctul meu de vedere, poate chiar original. Cei doi revin pe plaiuri mioritice, că și aici se întâmplă crime, chiar în Cluj ca să fiu mai exact. Așa că acest nou roman se petrece exclusiv în Cluj. Cadavrul descoperit, crima, se întâmplă în zilele noastre, dar perioada din carte alternează deoarece autorul povestește viața femeii găsite sub pod și a familiei ei, înainte și după Revoluție. Este o alternanță între trecut și prezentul în care se face ancheta. (…) În cărțile mele nu localizez acțiunea, excepție face Crima de pe podul Garibaldi. Este pentru prima dată când dau un nume exact de oraș și nume de personaje care sunt cu totul reale. Este vorba de boema clujeană pe care am cunoscut-o bine și care merită să apară într-o carte. În Crima de pe podul Garibaldi nu mai fantazăm, ci mergem precum Georges Simenon la Paris, cu specificație clară, pe ce străzi umblă detectivul, în ce birturi bea, unde mănâncă, cu cine stă de vorbă în căutarea criminalului. (…) Acest detectiv are ceva cu totul special,  știe să asculte tot felul de lume prin localurile din Cluj. Întâlnește practic boema care cunoaște foarte bine orașul și cărora le explică cazul, așteaptă păreri iar ideile bune le notează, practic se ghidează după capetele limpezi care își dau cu părerea. Alături de el e iubita sa, Maraia, care are un farmec deosebit și datorită ei nu face interogatoriile la sediu. Ca și în cazul lui Maigret, celebrul personaj al lui Georges Simenon, preferă să facă interogatoriile acasă la persoanele suspecte, care se simt mult mai degajate fiind acasă, fapt pentru care mărturisesc mult mai ușor o sumedenie de lucruri.”

Crimă/ accident/ sinucidere? – acestea sunt direcțiile investigației coordonate de acest cuplu magic Marti și Maraia, el – un colecționar și un interpret ingenios de povești și detalii, ea – o vrăjitoare și/ sau zână, o colecționară și o interpretă alchimistă de lacrimi. Și alte personaje adjuvante care i-au însoțit pe detectivii din Femeia de marțipan în călătoria lor anterioară apar ca recurente și fidele profiluri ale unei boeme prăfuite, dar complet spectaculoase a Clujului. Într-un real perfect recognoscibil, populat cu figuri deja familiare celor care au gustat în prealabil din ingredientele fermecate ale aventurii din Basel, romanul introduce pas cu pas un grup de personaje cu posibile motive întemeiate pentru a curma viața victimei, a femeii trecute de prima tinerețe, cu părul mov, întreținând deopotrivă ambiguul și suspansul, două condimente vitale pentru asigurarea succesului unei cărți cu pretext și etichetă detectivistică, la o primă degustare. Povestea este vehiculul insolit și finalmente victorios în această aventură nu doar a identificării vinovatului, nu doar a deslușirii motivului, ci mai ales în debarasarea de mască. Personajele poartă măști, sunt contradictorii, fug de ele însele, evită și amână să-și confrunte angoasele, să-și defuleze frustrările – un autentic spectacol al umanului în care lectorul se poate recunoaște inevitabil; și victimei i se conturează un profil controversat – „O ființă bântuită de contradicții, cu sufletul reflectat în mai multe oglinzi”, iar jurnalul acesteia actează ca o radiografie a pluralității măștilor purtate, a sinelui suferind și traumatizat: „…Sînt cochetă, sînt frivolă, sînt glumeață, sînt vulgară, sînt focoasă, sînt scorpie, sînt batjocoritoare, sînt miloasă, sînt indiferentă, sînt păpușă, sînt curvă. Sînt pe dracu’! O amărîtă, o prefăcută.” Carevasăzică, povestea care magnetizează mini-povești, povestea care provoacă scenarii, mărturisiri, povestea care găzduiește micro-istorii personale, în fine: povestea care devoalează adevărul, care sancționează prăpastia dintre aparență și substanță, dintre realitatea brută și vise, proiecții și expectanțe năruite, o poveste cathartică, terapeutică, așa cum îi stă bine oricărei povești temeinic clădite.

Dacă Femeia de marțipan ne oferea, printre altele, și un soi de rețetar al fericirii, Crima… insinuează un soi de rețetar al supraviețuirii în vremuri potrivnice, al evitării rutinei în cuplu și nu numai. Familii disfuncționale, copii abandonați, femei purtând povara secretelor și a culpei – și acestea respiră generos în dinamica romanului. Psihologii, în speță feminine, suferinde și chinuite, neînțelese și neapreciate, manipulate și forțate să se remodeleze, să se reinventeze ori să se ascundă – toate zvâcnesc într-un salt temporal, într-o perpetuă schimbare a cadrului: prezent, anii comunismului și anii 90, fiecare cu limitările, stereotipiile și prejudecățile proprii.

Cultivând constant construcții oximoronice, alunecări temporale și spațiale, portretizări și imago-uri insolite și persuasive deopotrivă, romanul lui Radu Țuculescu armonizează realul cu magicul, cotidianul cu spectaculosul, într-o poveste a poveștilor dătătoare de adevăr, nu doar despre întâmplarea de pe podul Garibaldi, ci și – mai ales – despre surprinzătoarea forță a umanității, a mecanismelor minții și psihicului actorilor cărții și a fiecăruia dintre noi, în vremuri de criză.

Conf. univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”