În toamna anului 1968, Alain Bosquet îl roagă pe Cioran să scrie despre el un articol pentru o revistă belgiană, care urma să-i consacre un număr special. Deși nu agreează manifestările de acest gen, Cioran nu-l poate refuza pe vechiul său prieten, articolul pe care i-l dedică, intitulat „Anatomie…”, apărând în numărul din aprilie 1969 al revistei Marginales. La doar câteva luni distanță, e rândul lui Cioran să fie pus sub lumina reflectoarelor, în ciuda protestelor sale: Le Monde îi consacră la sfârșitul lui iunie două pagini, la inițiativa lui Alain Bosquet. În acest moment, lucrurile iau o turnură neașteptată: Cioran pune brusc capăt prieteniei de două decenii cu Bosquet.
Cei doi deveniseră prieteni pe la începutul anilor ’50, grație unei conjuncturi, dar poate că și faptului că amândoi erau „meteci” (Bosquet s-a născut la Odesa, în 1919, numele său real fiind Anatoliy Bisk). Povestea lor începuse în 1951, când Alain Bosquet, aflat alături de Edouard Roditi la cârma revistei berlineze Das Lot, publica un fragment din Tratatul de descompunere în germană. Era prima traducere dintr-o carte a lui Cioran, lucru care nu putea decât să-l măgulească. În același an, Bosquet părăsește Berlinul și se stabilește la Paris, unde publică în 1952 primul său roman, La Grande Eclipse. Prilej pentru Cioran să se metamorfozeze subit în critic literar, scriind în Combat un articol cu titlul „Du dégoût a l’humour” (30 octombrie 1952). Pe jumătate eseu, pe jumătate cronică a romanului, îl numește pe autor „mon ami” – semn că relațiile dintre ei erau deja apropiate. În aceeași lună, în revista Exils, scoasă de Alain Bosquet împreună cu Edouard Roditi, colaborează și Cioran, cu un eseu intitulat „Point de vue sur la poésie”. Bosquet era implicat și în efortul de promovare a culturii americane, susținut intens de CIA, în acest scop fiind înființate mai multe reviste, printre care și Profils, al cărei redactor era. Aici a publicat Cioran, în primul număr, apărut în octombrie 1952, articolul intitulat „Scott Fitzgerald: Physiologie de l’effondrement” (inclus ulterior în volumul Exerciții de admirație, cu titlul: „Fitzgerald. Experiența pascaliană a unui romancier american”). Ocazional, Bosquet scrie despre cărțile lui Cioran – cum sunt articolele „E.M. Cioran ou les délices de l’abîme” (Combat, 14 iun. 1956, despre Ispita de a exista), sau „Langage du philosophe”, la apariția antologiei realizate de Cioran din textele lui Joseph de Maistre (Combat, 25 aprilie 1957). Carierele lor literare se întretaie întâmplător în 1957, când Cioran primește premiul Sainte-Beuve pentru eseu (Ispita de a exista), iar Bosquet cel pentru poezie (Premier Testament). Apoi, în 1961, Bosquet face parte din juriul care îi acordă lui Cioran premiul Combat pentru Istorie și utopie. Tot el este cel care, în ziua următoare decernării premiului, evocă opera și personalitatea prietenului său în prima pagină a cotidianului Combat, în articolul „Un moraliste impitoyable” (Un moralist necruțător).
În anii care urmează, relațiile dintre ei continuă să fie strânse. Cioran este prezent, începând cu anul 1958, la cinele organizate de Alain Bosquet, la care participă, de regulă, Saint-John Perse și Henri Michaux. Ele sunt pomenite în mai multe rânduri în La Mémoire ou l’oubli, amintirile lui Bosquet despre prietenii săi scriitori; în 1965, acesta menționează chiar că, ținute anual, cinele deveniseră o adevărată tradiție. Cioran amintește și el în Caiete una dintre aceste întruniri, cea din iunie 1966, la care participase și Beckett („care aproape n-a deschis gura și a plecat la sfârșitul mesei”[1]). Spre deosebire însă de ceilalți amici ai săi literați, ca Beckett, Ionesco sau Michaux, numele lui Bosquet apare destul de rar în însemnările lui Cioran din Caiete – cel puțin până în anul fatidic 1969, când se produce o schimbare dramatică în relațiile dintre ei.
(…) în stilul său sprințar jurnalistic, Bosquet reia o parte din afirmațiile [sale] cu privire la contradicțiile unui Cioran care, foarte grijuliu cu semenii, îți aduce o portocală la cel mai mic strănut, dar care e în stare să te provoace la duel dacă din neatenție i-ai schimbat o virgulă într-unul din textele sale.
În luna iunie a acestui an, mai precis în data de 28, la inițiativa lui Alain Bosquet, în Le Monde apare, sub titlul „Cioran ou le nihilisme contemplatif”, o pagină dublă, în care alături de Bosquet mai semnează articole Gabriel Marcel și Jeannine Worms. Prilej pentru Cioran de numeroase lamentări, ante- și post-factum. Cu o lună înainte de apariția articolului, găsim în Caiete o primă însemnare, ce nu prevestește nimic bun: „De la Gabriel Marcel, căruia Bosquet i-a cerut un articol, aflu că Le Monde pregătește o pagină dublă despre mine. I-am scris lui Bosquet o scrisoare solemnă rugându-l să nu facă nimic și să anuleze proiectul. Ideea de a cerși articole, de a-i mobiliza pe amici mă îmbolnăvește. Atât de mult am suferit eu însumi din cauza acestei indiscreții practicate la Paris, care constă în a fi solicitat să scrii despre X sau Y, încât ideea de a-i supune pe alții aceluiași chin, din cauza mea, mă torturează.”[2] Și tot aici, o frază semnificativă, dar care lipsește din ediția românească: „J’essaie de faire tout ce qui est en mon pouvoir pour tuer en germe un projet qui m’est si contraire.”[3] (Încerc să fac tot ce îmi stă în putință pentru a omorî în fașă un proiect care îmi este atât de potrivnic.) Apariția paginii duble din Le Monde pare să-l afecteze destul de serios, căci își reia lamentările și în scrisorile către fratele său Aurel, căruia îi scrie în aceeași zi, vădit supărat: „Ți-am trimis o pagină dublă din Monde despre… mine. Am încercat să opresc chestia asta, dar n-am reușit. Articolul lui Bosquet este pretențios, idiot. Ar fi trebuit s-o rup mai demult cu el. E un jurnalist oarecare, care se crede scriitor și care este disprețuit de toată lumea de aici.”[4] La nici zece zile distanță, îi scrie din nou, semn că supărarea sa persistă: „Ți-am trimis pagina dublă din Monde. M-am opus cât am putut, dar a fost imposibil s-o opresc. Interesant nu e (sic!) decât articolul lui Gabriel Marcel și poate cel al lui J. Worms. Al lui Bosquet este stupid și pretențios.”[5]
Sunt surprinzătoare aceste rânduri ale lui Cioran, în care Bosquet, pe care părea că îl apreciază, este numit din senin „un jurnalist oarecare, care se crede scriitor”, iar articolul său din Le Monde e categorisit fără milă „stupid și pretențios”. Să fi fost Cioran influențat atât de mult de opiniile altora, încât să ajungă să-i declare fratelui său că Bosquet „este disprețuit de toată lumea de aici”? Cu toate acestea, cu doar puțin timp înainte, părea să fie de altă părere. Căci iată ce putem citi într-o însemnare făcută în Caiete în iunie, înainte de apariția paginii duble din Le Monde: „Paseyro, Hennein, Messadier – tovarășii mei de ieri-seară mi-au reproșat articolul despre A.B. (cel publicat în Marginales, în aprilie – n.n.), pe care îl disprețuiesc cu toții cu o patimă pentru mine de neînțeles și în tot cazul exagerată. Am încercat să mă «justific», fără să izbutesc, firește.”[6] Desigur, nimic neobișnuit în faptul că Cioran își schimbă opiniile de la o zi la alta, afirmând exact opusul, contradicția făcând parte din arsenalul său retoric obișnuit. Supărarea lui Cioran era însă prea mare ca să fie vorba de o simplă schimbare de opinie, sub influența celor din jur. Oare ce îl putea determina să afirme despre articolul lui Bosquet că e pretențios și idiot? Cu ce să-l fi supărat amicul său, dincolo de gestul de a publica cele două pagini din Le Monde? Ceva l-a deranjat din cale-afară în articolul acestuia, „L’homme et ses contradictions”. Familiaritatea cu care Bosquet îl tratează, scoțând în evidență contradicțiile dintre omul și scriitorul Cioran, să fi fost cea care a declanșat o reacție în lanț, culminând în una din acele explozii de furie atât de frecvente, amintite chiar în Caietele sale? Foarte probabil. La urma urmelor, nu e chiar o nimica toată să se spună despre tine, asiduu propovăduitor al sinuciderii, că în realitate ești un tip jovial, prevenitor, generos, spontan, fără urmă de amărăciune – și toate acestea pe un ton mușcător, care frizează pe-alocuri bășcălia. Cioran a ajuns dintr-odată la concluzia că Bosquet nu era scriitor, ci doar un amărât de jurnalist.
Adevărul e că părerea lui Cioran despre Bosquet nu s-a schimbat chiar de la o oră la alta. La puțin timp după ce își exprimase nedumerirea că prietenul său e privit de ceilalți cu atâta dispreț, o nouă notă din Caiete indică o primă schimbare de atitudine: „Toată lumea, fără excepție, îmi reproșează prietenia cu A.B. Și trebuie să recunosc că uneori aceste reproșuri sunt de luat în seamă.”[7] Sunt semne ale unei răzgândiri, chiar dacă pentru moment par doar încercări de justificare în fața propriei conștiințe. Ca apoi, spre sfârșitul anului, să găsim următoarea însemnare: „M-am gândit la A.B., cu acea imensă ușurare pe care-o simți când lichidezi o prietenie bazată pe o neînțelegere.”[8] După apariția paginilor din Le Monde, lucrurile fuseseră tranșate, drumurile lor se despărțiseră.
La cinci ani după această întâmplare, Cioran i se plânge fratelui său, într-o scrisoare din ianuarie 1974, de felul în care fusese tratat de Bosquet într-un nou articol: „Un articol violent împotriva mea a fost scris de Bosquet, un «prieten» vechi, o secătură, pe care-l disprețuiesc profund și cu care ar fi trebuit s-o rup de mult. I s-a transmis ce-am spus despre el și, ca să se răzbune, m-a acoperit de insulte. În sine, asta n-are nicio importanță, regret numai că n-am rupt mai demult relațiile cu acest personaj.”[9] Articolul de care vorbește Cioran este, cu siguranță, cel apărut pe 2 ianuarie 1974, în Combat, intitulat „E.M. Cioran, un jouisseur du dénigrement”, în care Bosquet scrie despre cea mai recentă carte a fostului său amic, Despre neajunsul de a te fi născut. N-o face cu prea multe menajamente, acuzând cu destulă severitate stagnarea stilistică a lui Cioran, care refuză să fie în pas cu vremea, scriind ca pe timpul lui Voltaire, adăugând și câteva înțepături de ordin personal – aluzii la caracterul dificil al amicului său, care e nemulțumit și dacă e lăudat în presă, și dacă nu se scrie nimic despre el. Nimic foarte grav însă, care să justifice cuvintele aspre ale lui Cioran la adresa lui; probabil că Bosquet reușise să zgândăre o rană ce refuza să se vindece, provocând astfel o reacție exagerată din partea celui care îi fusese pe vremuri apropiat.
Să sărim peste încă un deceniu, când Bosquet scrie un nou articol despre Cioran, în 11 februarie 1986, în Le Quotidien de Paris. Intitulat convivial Eh bien mon cher et vieux Cioran, el e prilejuit de apariția Exercițiilor de admirație. Aici, în stilul său sprințar jurnalistic, Bosquet reia o parte din afirmațiile făcute în articolul său din Le Monde cu privire la contradicțiile unui Cioran care, foarte grijuliu cu semenii, îți aduce o portocală la cel mai mic strănut, dar care e în stare să te provoace la duel dacă din neatenție i-ai schimbat o virgulă într-unul din textele sale. Face referire apoi, într-un mod aluziv, dar suficient de străveziu, la despărțirea lor petrecută în urmă cu peste 15 ani, când fără să bănuiască ce va urma, dezvăluise în articolul său din Le Monde că retractilul Cioran fusese într-o vreme un obișnuit al saloanelor, unde făcea deliciul doamnelor cu conversația lui sclipitoare – dezvăluire care, susține el, l-a determinat pe Cioran să pună capăt prieteniei lor, fără măcar a-i adresa un cuvânt. Neîndoielnic că indiscrețiile lui Bosquet, arătând lumii o altă față a lui Cioran, în totală contradicție cu impresia pe care cititorii săi și-o făcuseră despre el, l-au deranjat foarte tare. Dar cu siguranță nici ironiile lui Bosquet nu i-au picat prea bine. Cum să fi trecut cu seninătate peste fraze ca aceasta: „L’univers de Cioran est un épouvantable enfer, ou chaque damné, par peur de gener son voisin, ne cesserait de demander pardon, avec beaucoup de salamalecs, et de subjonctifs de préférence.” (Universul lui Cioran este un infern înspăimântător, în care fiecare damnat, de teamă să nu-și deranjeze vecinul, nu contenește să-și ceară scuze, cu multe temenele – și cu subjonctive, de preferință.) Aproape că nu mai încape nicio îndoială: articolul lui Bosquet, care se voia simpatic, l-a afectat foarte mult pe sensibilul Cioran, care l-a găsit nu doar de prost-gust, ci și de neiertat, ajungând la concluzia că era cazul să rupă această prietenie, bazată, după cum se exprimă chiar el, pe o neînțelegere. Atâta doar că ea – dacă într-adevăr neînțelegere a fost – i se putea imputa, în ultimă instanță, și lui…
[1] Cioran, Caiete, București, Humanitas, 1999, II, p. 56.
[2] Ibidem, III, p. 88.
[3] Cioran, Cahiers 1957-1972, Paris, Éditions Galimard, 1997, p. 730.
[4] Scrisoare din 28 iun. 1969, în Cioran, Scrisori către cei de-acasă, București, Humanitas, 1995, p. 74.
[5] Scrisoare din 7 iulie 1969, în ibidem, p. 74.
[6] Cioran, Caiete, III, p. 101.
[7] Ibidem, p. 103.
[8] Ibidem, p. 143.
[9] Cioran, Scrisori către cei de-acasă, p. 118.
