Nu se discuta încă despre cea mai recentă grevă din învățămînt cînd, la o întîlnire cu elevii unei clase de a VII-a, un băiat m-a întrebat dacă sînt de părere că școala e importantă în viață. Am avut destul de multe astfel de întîlniri în anii din urmă, dar întrebarea aceasta – sau oricare alta legată de școală – n-a apărut în tirul altfel mereu susținut al elevilor. M-a lăsat o clipă fără replică.
Cu o ocazie festivă, probabil de Ziua Internațională a Profesorilor sau ceva asemănător, am scris pe Facebook și-am regretat apoi puțin ceva de genul: „Am ajuns cel de acum în contra școlilor pe care le-am urmat, m-am format opunîndu-mă acestui sistem.” Plus ceva legat de ambiția mea autodidactă. Am regretat pentru că mi-am dat imediat seama că eu nu sînt cel mai bun exemplu, că am reprezentat cu siguranță o excepție, că oricum ar fi arătat sistemul de învățămînt la vremea mea (deși n-a arătat deloc bine, cum nici acum nu arată) eu m-aș fi clădit pe dinăuntru tot în opoziție față de el.
Dar nu-i puteam spune asta elevului dinaintea mea. Cu toate că, probabil, i-aș fi devenit mai simpatic, nu aveam de unde ști dacă el însuși era o excepție ca mine, și cu atît mai mică, spre inexistentă, era posibilitatea ca toți colegii și toate colegele lui să facă parte din această minoritate.
Drept care mi-am asumat postura adultului responsabil și-am spus un lucru în care chiar cred, deși mai mult la modul ideal decît la cel specific, instituțional: că educația e un privilegiu de care noi ne bucurăm de puține decenii și că ar trebui să o apreciem ca atare, că educația e cea de care ține împlinirea noastră în viață și, deci, fericirea.
Ce-am omis (cu tact!) să spun e că educația se poate dobîndi inclusiv în felul meu haiducesc, dacă ai ambiție și ești astfel structurat mental – și regret acum puțin, pentru că, chiar și-n cazul acesta rar, sistemul de învățămînt, așa strîmb cum e el, are un rol esențial: acela al adversarului în absența căruia lupta nu există.
Pînă cînd școala românească se va face bine, e bine c-o avem și așa.
