Contemporaneitatea suferă, acut, inclusiv în spațiul speculativ, de o externalizare, uneori grotescă, a problemelor. De înverșunarea de a gîndi în norme și cu instrumente străine. Această „deschidere” e de fapt o mărturie a propriei anchilozări? La început de secol înțelepciunea are nevoie de proptele furnizate de mode consolatoare? Ce am pierdut pe drum, ce am lăsat să ne mistifice de am ajuns aici? Pentru greci, filosoful nu era, în sens strict, un înțelept, iar filosofia nu era înțelepciunea pur și simplu. Esențial, în cultura elină, e rolul de mediere pe care îl juca filosofia: era medierea spre înțelepciune și nu înțelepciunea însăși, iar filosoful, după model socratic, mediatorul conștient de deficiența sa. Faci filosofie cu viața ta cu tot, și nu cu tratate învățate pe de rost. Doar în această ambianță ideatică te poți încredința unei cărți precum Nebunia de a gândi cu mintea ta (Gabriel Liiceanu) și poți și ieși din ea pricepînd-o drept ceea ce e: justă mediere, și nu manual de utilizare a propriei ființe. Numai în acest context poți înțelege ce a vrut Andrei Pleșu să spună scriind: „ceea ce numim cultură e cea mai bună mijlocire atunci cînd îți lipsește nemijlocirea”.
Acceptînd ideea de mediere a tot ceea ce facem în spațiul culturii ieșim din vulgaritatea enciclopedicului pur cantitativ. Cîtă vreme suntem și gîndim într-o enciclopedie cu idei primite de-a gata trăim o viață care nu-i a noastră. Cît timp nu simți mijlocirea care ești, cît timp nu ești mijlocirea însăși, a gîndi e un simplu sport al minții. Iar cea mai bună formă de mediere, o știm tot de la greci, e iubirea de. Iubirea de reprezintă, aparent, o formă de minorat. Dar e cea mai curată formă de minorat care ne-a fost dată. Iubirea de e singura care te poate salva de eșecuri. Sunt multe dialoguri în care Socrate și interlocutorii lui nu ajung la nici un rezultat. De aceea, iubirea de poate da, paradoxal, fecunditate chiar și eșecului. Medierea de care vorbeam nu ar fi nimic fără ea. Pe cei care nu-l ascultă, Socrate, atunci cînd nu-i ironizează, îi lasă în plata Zeului. Nu toți au nevoie de cultură (azi e de tot evident acest lucru), iar de multe ori e de apreciat și un cîrpaci bun.
Evident ‒ atunci cînd nu e vorba de un cîrpaci într-ale spiritului.
