„Un om incult și mărginit, respingător și lipsit de orice talent, neînțelegând absolut nimic, ambițios și crud, un spânzurat fără nici un Dumnezeu, stăpânit de o devorantă patimă a puterii […] Omul de acțiune trebuie să fie destul de ambițios – pentru ca să aibă un resort lăuntric; dar și destul de mărginit, pentru ca să nu-și dea seama de puținătatea puterilor sale. Și mai ales, destul de prost, ca să nu poată face teorii. Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenți și teoriile lor.” Citatul e dintr-un text al lui Nae Ionescu, de la începutul anului 1931.
M-am întors la aceste șire forțat de două lucruri: întâi, apropierea tot mai explicită, la nivel de comentariu, a așa numiților suveraniști de extrema dreaptă românească interbelică (și nu includ aci câteva minți luminate care or fi avut și ele păcatele lor, dar în a căror operă vibrează și azi rafinamentul intelectual); mai apoi – extraordinara creștere a cotei de popularitate a acestora în rândul electoratului român. În 1931, Nae Ionescu credea în rolul pozitiv al proștilor în istorie. Manifesta o simpatie teoretică față de Stalin, care ar putea indigna falsa pudoare a extremismului de dreapta. E aci, evident jocul pervers al unui inteligent play-boy de bibliotecă, al unui partuzard ideologic pus pe șotii. Și totuși, portretul adevăratului conducător, în viziunea lui Nae Ionescu, amintește frapant de figurile principale ale curentului suveranist de azi. Nu știu ce s-ar mai putea adăuga la el. Zeci de ani de istorie românească au adus în plus doar calitatea de fost șef de galerie ori de avocat al deșertăciunii. Cam puțin chiar și pentru un popor care se consideră boicotat de istorie.
Într-adevăr, proștii au un rol major în istorie: acela de a desăvârși catastrofele. De a împrăștia negurile din abisuri, tocmai pentru a te dumiri că nu le vezi capătul. Ca să parafrazez: când privești prea mult către prostie, și prostia începe să privească în străfundul sufletului tău. Creșterea tolomacilor în sondaje, ofensivele mârlăniei și inculturii, punerea inteligenței în țarcuri izolate fonic, tembelizarea extremă, somnambulizarea, înclinația spre grotesc sunt, paradoxal, semne de însănătoșire pentru o societate. Oameni ca George Simion sau Șoșoacă nu sunt o făcătură a presei, nu sunt doar creații ale prealiberului acces la rețelele de socializare, cu atât mai puțin oamenii rușilor. Sunt nereușite, „silabe întoarse pe dos” ale istoriei românești, la care am contribuit cu toții, întorcând mereu capul – din lașitate, din frică, din lene, din nepăsare. Sunt mame care, la moartea unui copil, intră în stare de șoc și-și țin pruncii putrezi, cu viermii răscolindu-le carnea, strânși la piept, zicându-și că dorm. E nevoie de o cauză violentă pentru a-și da seama că au în brațe o mortăciune. De a pricepe și accepta realitatea. Antieuropenii (cu adevăratul discurs având încă, până după alegeri, surdina pusă) sunt providențiali tocmai fiindcă ne vor demonstra, odată aleși, câte mortăciuni istorice strângem încă matern la piept.
Iubești ceea ce ești, nu ceea ce e celălalt. Trebuia, odată și odată, să aflăm că o treime din poporul român e croit după chipul și asemănarea lor. Era o mărturisire necesară. Dureroasă, înfricoșătoare – dar necesară. Nu disperarea noastră a ajuns la limită, ci nătângeala noastră are în sfârșit toate condițiile să se manifeste. N-avem curajul de a spune deschis că suntem proști, meschini, fericiți în incultură, răzbunători, pizmași. Cu apariția suveraniștilor ne e însă mult mai simplu. Putem mărturisi toate astea recunoscând că avem încredere în ei. Și astfel putem pregăti nebunia finală.
De la mijlocul secolului trecut suntem niște veșnici candidați la catastrofă. Prezența lui Iliescu în fruntea „revoluționarilor” a blocat rezolvarea dură a crizei comuniste în ’89. Vadim a fost o miștocăreală a istoriei. Proba de frontieră ne-o vom da însă la viitoarele alegeri. Iubiți-i! Adulați-i! Abia după ce te-ai tratat de un sifilis devii imun. Abia după ce s-a vindecat de ratare mai putem face ceva cu țara asta. Ajutați-i să desăvârșească repede (e mai puțin dureros) catastrofa românească.
După aceea ne putem apuca și noi, în sfârșit, de treabă.
* Articolul a fost scris înainte de alegerile prezidențiale din noiembrie 2024.
Democrația românească postdecembristă a început cu un lucru cumplit, pe care nicio altă țară est-europeană aflată vremelnic sub ocupație și influență sovietice nu l-a cunoscut: peste o mie de morți. La sud de Dunăre, absolut decent, în noiembrie 1989, Todor Jivkov a cedat puterea lui Petar Mladenov, într-o banală ședință a conducerii de partid comunist. A ne mira de evoluțiile postdecembriste înseamnă a ignora, a nesocoti cei peste o mie de morți. Spre a nu mai vorbi despre răniți și alte cele. Încât fiecare lucru postdecembrist cât de cât acceptabil, de la alternanța la putere din 1996 și până la integrarea în NATO și în UE constituie, cu acei peste o mie de morți în memoria afectivă o minune de la Dumnezeu, o binecuvântare pentru care nu prea mai știm să mulțumim. Restul poate fi, într-adevăr, și mișto al istoriei. Dar și neant.