În ultimele cîteva luni am auzit de atîtea ori, de la mai toți politicienii, apelul la binecuvîntarea și protecția cerească, la bunătatea divină și harul îngeresc, încît am fost convins că urmează să ne alegem patriarhul, și nu președintele. Pînă la urmă, acest cocktail greu digerabil de politică bîlbîită și umilitate apostolică reprezintă tot ce au reușit să priceapă marii bărbați de stat din episodul de idolatrie instinctuală prin care a trecut poporul român la alegerile prezidențiale din noiembrie anul trecut. Cineva a spus, dezinhibat, că primul agent electoral din istorie a fost Sfîntul Pavel. Avea dreptate. Și-atunci – de ce nu s-ar lăsa și ei, noii concurenți pentru Cotroceni, prinși în migrația discursivă dinspre problemele reale către mirosul de tămîie, în transferul de la situația geopolitică și economică dezastruoase către versurile tămăduitoare ale psalmilor și un soi de misticism geto-creștino-dac. Cum spuneam, e, de fapt, modul lor de a demonstra că au înțeles „mesajul poporului”. Altă sintagmă repetată obsesiv, ca de un elev chiulangiu care vrea să convingă pe toată lumea că și-a învățat lecția: „mesajul poporului”! Spunînd asta, recunosc de fapt că au înțeles mesajul lui Călin Georgescu. Mi-e frică să gîndesc ce înseamnă asta. Că au preluat vidul ideatic pigmentat cu aberații imense și rudimente de creștinism al fostului candidat? Întoarcerea la popor – altă expresie sufocantă din aceste zile – nu înseamnă nicidecum să accepți că pămîntul e plat doar pentru că așa crede un milion de votanți, sau să te transformi într-un saltimbanc ambulant doar pentru a primi aplauzele mulțimii care reacționează afectiv și nu rațional. Nu, poporul (scriu tot mai greu cuvîntul ăsta) nu s-a săturat de politicieni, ci de instituțiile statului pe care le reprezintă, le conduc, le gestionează aceștia. Nu cu parlamentarii ori cu miniștrii au de-a face zi de zi oamenii, ci cu instituțiile: cu justiția, cu finanțele, cu spitalele, cu școlile, cu poliția, cu procuratura. Pînă cînd acestea nu vor funcționa măcar mulțumitor, pînă cînd nu vor intra cu încredere într-o sală de judecată sau fără să le fie groază într-o primărie, nemulțumirile vor rămîne, pogorîrile de tip Georgescu se vor repeta, iar orgoliile, neputințele, răzbunările puerile, cretinitatea vor învinge. Și trebuie să ai o inteligență de picamăr ca să nu pricepi asta. Avem nevoie de oameni politici care să aibă curajul să îndrepte, cu orice preț, structura acestor instituții, nu de politicieni rămași sechestrați în lacrima lui Decebal.
Ca o ironie de etapă, merită observat: nu doar că nu reușim să ieșim din această paradigmă a sumarității mesajului politic, dar nu suntem în stare nici să ne smulgem de sub blestemul celebrei replici: „Pînă cînd să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, pînă și chiar Austria-și are faliții săi.” Acum, cînd avem probabil cel mai potrivit președinte la Cotroceni (chiar așa, interimar), noi ne chinuim să alegem dintre alți unsprezece care nu au nici pe departe calitățile lui Ilie Bolojan. Dintre cei unsprezece, unul ai zice că a rătăcit zece ani pe munte pentru a primi „Tablele legămîntului” din pietre de safir albastru, un altul pare mereu proaspăt trezit din somn și face glume la care doar el rîde, un al treilea se închină la idoli care se prezintă o dată pe săptămînă la poliție, o doamnă care pare că nu prea știe nimic decît faptul că va avea consilieri care vor ști în locul ei vrea și ea să fie președinte… E și ironie, dar și neșansă în asta. Poate chiar tristețe.
Gîndind la această campanie electorală și la alegerile care vin, nu-mi iese din cap un fragment din Romulus Vulcănescu, Mitologie română. „În Vrancea s-a conservat o formă transfigurată de antropofagie rituală. E vorba de prima pomană a mortului servită membrilor familiei în coșciug. Era relictul ritual al ospățului funerar înainte de a se pune mortul în coșciug și duce la groapă.” Totul îmi pare că seamănă cu această antropofagie rituală, cu hăpăitul scîrbos și grăbit din sicriul unei societăți moarte de care nu îi mai pasă nimănui. O să mai îngropăm România o dată, dar, o vreme, vom fi sătui. Și aproape fericiți. Ce mai contează ziua de mîine?
