Perfecțiunea suprafeței

Nu citisem până acum un roman care să se ocupe de viața nomazilor digitali, a designerilor grafici și dezvoltatorilor web, a oamenilor care pot să muncească de oriunde și pe care-i vezi uneori, rar, și prin marile orașe românești, în cafenele cu lumină bună și cafea scumpă, care par să fi petre­cut jumătate de oră în fața oglinzilor numai pentru a-și pregăti imperfecțiunile din haine și indiferența studiată din postură. Vincenzo Latronico – într-un roman apărut în italiană în 2022 și pe care eu l-am citit (de două ori) în traducerea lui Sophie Hughes – se apleacă asupra acestei clase economice, cu aer internațional, descriindu-i cu rela­tivă detașare filozofică perambulările pe scena europeană, șpagaturile personale pe care simte nevoia să le facă ca să-și conserve această libertate, micile compromisuri, idiosincraziile și deșertăciunile. Știm din literatura interbelică anglofonă că Parisul, Berlinul, Londra, într-o oarecare măsură și Spania de dinainte de Franco erau debușee pentru americanii care voiau să evadeze din strânsoarea conservatoare a țării de baștină; la cum arată lucrurile politic astăzi, n-ar fi de mirare dacă o parte a lumii artei americane ar alege să pornească iar în acest peregrinaj transoceanic. Cine venea în interbelic în marile orașe europene era, poate, un pierde-vară, însă din speța idealiștilor cu idei și talent. Eroii lui Latronico sunt idealiști de tip nou, care nu răscumpără boemia prin sărăcie, oameni care pot să-și ia domiciliul cu ei oriunde se duc și care trăiesc mereu în alt loc decât cel în care se așază, fiindcă fac parte din generația imprecisă, abstractă, a internetului și lumea afecțiunii lor e parțial online.

Părea că lumea asta e prea recentă, prea prinsă în vâltoarea propriei sale evoluții continue ca să poată fi reprezentată artistic, dar lui Latronico îi iese. Cartea – Le perfezioni – este jumă­tate roman, jumătate eseu și-și împrumută strate­giile stilistice de la o carte atipică și ea, din anii ʼ60, a lui Georges Perec, pe care și stilistic, și narativ o urmează îndeaproape (Les choses, care a și câștigat atunci premiul Renaudot).

Am citit-o de două ori fiindcă e o bună des­criere a unei generații mileniale care a crescut cu internetul și care se identifică uneori mai mult cu problemele ideologice ale politicii americane decât cu cele ale țării sale de baștină, unde n-ar putea trasa o la fel de realistă hartă a dificultăților sociale, dar și fiindcă mi se pare că surprinde ceva din mentalitatea superficială, narcisismul calm, indiferența la lumea reală și predilecția pentru aparențe a generației din care fac și eu parte (Latronico e născut în 1984). Eroii din Perfecțiunea sunt un cuplu de italieni dintr-un oraș relativ mar­ginal, care se mută în Berlin undeva prin anii 2000. Sunt „creative professionals” care vorbesc limba internațională a comerțului și au crescut în anii de început ai rețelelor sociale, învățând astfel aproa­pe întâmplător ceva ce generațiile mai noi pot face aproape spontan: și anume să urci fără încetare reprezentări ale vieții trăite în flux și apoi, după o vreme, să nu mai reușești să faci distincția dintre perfecțiunea imagistică a unei vieți curatoriate online și experiența nestructurată a lumii care nu poate fi trunchiată în instantanee și rezumată în statusuri.

De-asta romanul acesta eseu, scurt, în fond, dar în care n-am reușit să găsesc nici măcar o notă falsă, insistă atât de mult pe imagine. Cum arată casa lor din Berlin, cum și-o imaginează ei înșiși în instantanee, cum – trăind deja în această dimensiune informatică, algoritmică – nu mai au nevoie de un nou sol local, fiindcă nu duc genul de viață care-și extrage legitimitate din rădăcini. Lumea lor este o lume de obiecte dispuse în așa fel încât să lase impresia unei fericiri calme, împăcate cu sine, „un sentiment de libertate și decadență, cu o notă de erotism”. „Viața promisă de aceste imagini e clară și cu scop, necomplicată.” Nota ei cea mai preg­nantă e un soi de veselie solară, regizată chiar și când nu se uită nimeni. Albume Taschen, căni de cafea, farfurii desperecheate, reviste glossy, cu ceva notă intelectuală, galerii de artă, petreceri în subsoluri, droguri ușoare, curiozități erotice împinse până în pragul unei ușoare, dar încă suportabile indecențe.

Sunt amândoi experți în imagine, așa cum eroii lui Perec munceau în vânzări. Curatorul de imagini, creatorul de site-uri, graficianul și ilus­tratorul digital – oameni ai opticii care „sacrifică câteva ore pentru a cuminți realitatea și a o face să se potrivească imaginilor pe care le vând” și care echivalează punctul culminant al satisfacției existențiale cu momentul în care evenimentul și sentimentul sunt reproduse într-un colț al internetului pentru ca lumea să poată confirma că imaginea ca atare merită recompensată, întâi prin felicitări, apoi printr-o desăvârșită uitare, care este condiția însăși a existenței fluxului lipsit de memorie și, ca atare, de istorie.

Eroii lui Latronico n-au istorie pentru că n-au, în primul rând, loc, apoi pentru că perfecțiunea pe care o caută este ea însăși abstractă; ei caută să reprezinte viața în imagini în așa fel încât imaginile să fie cele după care viața va fi mai târziu validată. Ca într-un soi de Platon inver­sat, copia este lucrul după care se stabilește pertinența formei. „Trăiau o viață dublă”, spune cartea despre ei. „Era realitatea tangibilă din jurul lor și apoi erau imaginile, în jur și ele.” Dar tocmai această realitate tangibilă le scapă și caută s-o facă să se potrivească celei a imaginilor.

Romanul nu face nicio remarcă negativă în privința eroilor – doar îi descrie. Dar ceva din răceala stilistică a propozițiilor și din taxonomia obiectelor și gesturilor lor cotidiene dă de înțeles că ce încearcă să scoată la iveală este o sărăcie care nu este nici materială, nici cu totul ideologică. În mare, Anna și Tom sunt de partea bună a lucrurilor. Merg la berăriile progresiste, se scandalizează în toate cauzele nobile, fac donații, îți dau o mână de ajutor dacă vrei să te muți și n-are cine să-ți care fotoliul pe scări. Și totuși, „prieteniile lor se legau surprinzător de ușor, dar aveau deopotrivă și ceva precar și fragil. Anna și Tom fuseseră primiți cu un nivel de interes și deschidere aproape suspecte, dovada unei singurătăți pe care toți încercau s-o exorcizeze. Nu le-ar fi trecut prin cap să apeleze la prietenii aceștia la nevoie. Existau subiecte despre care nu discutau niciodată, cum ar fi banii. Exista câte o dispariție ciudată, spontană, dar niciodată rupturi adevărate – nu erau suficient de apropiați cât să merite să-și facă rău. În schimb, grupul suferea realinieri interne, schimbări oportuniste de alianțe. Încă se mai întâlneau unii cu alții la deschiderile de galerie, dar nu schimbau decât saluturi scurte, care însemnau că n-aveau să mai împartă un taxi până la Bar Drei.”

Ca să te distanțeze de eroi, cartea nu-i lasă să vorbească și mai face acest lucru straniu, pe care-l făcea și Perec: vorbește despre ei la plural. E mereu un „ei” impersonal. Ei fac asta, ei fac ailaltă, ei decid, și în toate aceste repetiții uiți că ai de-a face cu două persoane și devine mai degrabă un pronume reprezentativ pentru o întreagă clasă socială obișnuită cu sentimentul instabilității, care refuză spațiul din care vine și totuși nu poate să acceadă decât la un spațiu intermediar, al unei stângi politice „imprecise”, în care gentrificarea e un termen „folosit aproape exclusiv de oamenii care-o cauzează”. Eroii lui Perec „iubeau averea mai mult decât iubeau viața” și acolo alegoria era ceva mai transparentă. Ai lui Latronico au învățat că e bine să disprețuiești siguranța financiară, însă foarte puțin. Miza lor nu e atât să fie bogați; deși le place să aibă bani și vor ca lucrurile să nu se schimbe, miza e ceva mai echivocă: vor să devină repre­zentare și să se poată spune despre ei așa cum se spune despre o cameră la un hotel de cinci stele sau despre un restaurant bine cotat, da, „e per­fect. Sunt exact ca-n imagini”.

La un moment dat în roman, istoria dă însă peste ei, cu ocazia cri­zei refugiaților din 2015. Atunci micul lor grup de expați se ambalează și vrea să participe la acțiunile umanitare, dar își dau seama că niciunul dintre ei nu știe să facă nimic util. Până atunci văzuseră realitatea cu coada ochiului, dar putuseră s-o fenteze. Acum, puși în mișcare de foto­grafiile cu copii morți pe plajă, ar vrea să ajute, dar nu știu cum. Unul dintre ei face un ghid de conversație arab-german într-un tabel excel. Ei înșiși ajută în bucătărie patru ore pe săptămână și pun poze pe Instagram cu cozile la mâncare, numărându-și like-urile. Cândva după episodul ăsta își dau seama că i-a prins puțin istoria din urmă, că se apropie vertiginos de patruzeci de ani, că spațiul social pe care și-l construiseră este funda­mental instabil și doar „economic” și încep să se gândească că ce credeau că fusese libertate e mai degrabă captivitate.

Dar revelația nu e genul de revelație care zdruncină un fel de viață, pentru că eroi poveștii încearcă să scape făcând ce știu cel mai bine: fugind într-un alt loc a cărui istorie nu le aparține decât întrucâtva și căutând să-și continue viața lor fără ancoră, viața lor de interstițiu. Citit ca roman, e o declarație artistică pesimistă. Citit ca eseu descriptiv des­pre un „ei” impersonal, care am putea la fel de bine să fim noi înșine, nu se oprește să ne ofere soluții, ci doar să ne arate, poate, că e pe punctul să se termine istoria asta neutră, în care poți să rămâi în siguranță în afara lumii, proiectându-te compensatoriu în cloud ca într-un soi de refugiu și că ideea metaversului e doar ultima mare utopie apolitică, spațiul cu suprafețe netede și perfecte, unde realitatea dă bine în orice poză.