1. Cum s-a conturat ideea romanului Frica?
În 2015, împreună cu Tinu Pârvulescu am scris un scenariu biopicture „Pauker” cu care am participat la Concursul de scenarii HBO, am intrat pe lista finaliștilor, după concurs nu s-a întâmplat nimic cu acel text. Personajul Ana Pauker însă a rămas în capul meu. La începutul anului 2023, într-un interviu cu Marius Chivu, acesta m-a întrebat, printre altele, de ce nu ducem mai departe povestea, într-un roman. A fost ca și cum am deschis sertarul cu subiecte puse la păstrare. Tinu nu a mai fost interesat de povestea Anei Pauker, eu însă da. Era ceva ce nu am dus la capăt, e ceea ce mă interesează ca scriitor: condiția umană, dincolo de cuvântul, pentru că nu avem altul la îndemână – „istoria”, dar în cele din urmă este despre condiția umană. În spațiul cultural românesc, spre deosebire de alte literaturi contemporane, istoria, cu precădere perioada comunismului, e considerată un subiect epuizat, tangențial literaturii contemporane/textului, prezent ca subiect secundar, sau doar un vag fundal romanesc, iar reticența asta vine dintr-un sindrom post-traumatic. Suferim de trauma totalitară. Există concepția potrivit căreia textul în sine s-ar contamina dacă tratăm subiectul istoric ca pe ceva principal, cu atât mai mult dacă este despre comunism, valoarea lui literară ar fi afectată. Analizarea chirurgical-literară a comunismului românesc și a traumelor post-societale, un fel de blasfemie într-o vreme a tuturor relativizărilor, al tuturor acomodărilor. Aceeași neînțelegere și în spațiul public care ne-a dus și în punctul în care suntem, ca societate, politica considerată mult timp că trebuie ignorată pentru că noi suntem imaculați în raport cu clasa politică, mult prea puri pentru a ne implica simplu ca cetățeni, votând, ori fiind atenți și prezenți – iar astăzi, într-un context geo-politic extrem de turbulent în care lucrurile sunt atât de amestecate și de vulnerabile, românii sunt ținte ale unui război hibrid în care suntem nu doar ținte, ci și victime, pentru că discuția despre traumele totalitare nu a avut loc până la capăt, pentru că traumele totalitare au fost ignorate, pentru că în piața publică s-a strigat vreme îndelungată: lăsați-ne cu comunismul. Astăzi, totul a devenit extrem de fragil.
2. Cum a decurs scrierea lui?
M-am înconjurat de cărți, de dosare CNSAS, am văzut documentare, materiale de arhivă pe YouTube, imagini care sunt publice cu Ana Pauker, fotografii de arhivă, am studiat hărți pentru a mă poziționa în spațiul imaginar al epocii, am studiat hărți ale orașelor care m-au interesat în roman, am călătorit cu Google pe bulevardele Moscovei căutând strada Maxim Gorki nr. 36, astăzi Bulevard Tverskaya, tot așa și la Magnitogorsk, Combinatul Stalin, acolo unde la intrare în Combinat și astăzi sunt amplasate efigiile uriașe ale puterii sovietice. Cred că timp de șase luni am citit, privit, auzit, făcut chiar și fișe, idei, ce e de urmărit, care să fie firul povești. Subiectul este uriaș, te poți pierde în hățișul atâtor date istorice, personaje și evenimente politice. Au fost anumite evenimente din traseul de viață al personajului Ana Pauker care mi-au atras atenția, am adunat date, am eliminat date care ar fi putut parazita povestea pe care am vrut să o spun. Spre deosebire de proiectul scenariului, nu am urmărit să scriu o biografie, ci am dorit să deconstruiesc mecanismul teribil al puterii totalitare și cum funcționează aceasta. Am realizat că ceea ce trăim azi în Europa nu este ceva nou, Putin nu a inventat, Putin a preluat un sistem, Sistema, care funcționează și astăzi prin subversiunea ideologică. Acesta era fundamentul politicii URSS și astăzi, al Rusiei lui Putin. Subversiunea ideologică prin Măsuri Active și tot ce derivă din asta este în fapt, ieri și astăzi, subminarea Occidentului din interior. Suntem într-un Război Hibrid care a început demult, nu astăzi. Stalin s-a folosit de Comintern – rețeaua partidelor frățești – pentru a submina Occidentul din interior, fantasma Comunismului izbăvitor era de fapt perdeaua de fum dincolo de care funcționa rețeaua internațională de spioni.
Am aplicat în 2023 cu acest proiect de roman la Bursele Cărturești, am câștigat Bursa specială pentru roman, iar în 2024, timp de o lună, m-am aflat în Rezidența literară la Casa Golescu din Câmpulung Muscel. A fost perfect, o lună doar pentru scris, alături de Radu Aldulescu și de Florentin Popa. O lună de zile în care, dimineață de dimineață, ziua de scris începea și se desfășura pe fundalul sunetului mașinii de scris a lui Radu Aldulescu. Aveam deja la Casa Golescu o parte din roman scrisă, dar o lună doar pentru scris a fost perfect. A trebuit apoi, reîntorcându-mă în „civilie”, să am un program de scris „de cazarmă”, pentru că sunt un scriitor care este nevoit să meargă la job, dar chestiunea asta cu organizarea „la sânge” am învățat-o de la Daniel Vighi. Lui i-am și dedicat această carte, pentru că este scriitorul pe lângă care m-am format, și este, chiar și după dispariția lui, extrem de important pentru mine. Am scris furibund, folosind tot timpul la maximum, cu sfârșituri de săptămână doar pentru scris, iar în timpul săptămânii, doar seara. După scrierea efectivă, a urmat șantierul corecturilor. Acolo e cel mai dur, etape și etape, sentimentul că la un moment dat nu mai vezi textul, apoi așteptarea feedback-urilor și răspunsul de la editura Cartier. Apoi să tai lucruri pe care nu le-ai văzut, nu pentru că erau greșite gramatical, ci pentru că tu ești autorul și uneori ai ochelari-de-cal.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Frica?
O carte despre mecanismul de putere totalitar, despre cât de periculos este discursul politic radical care duce la pierderea libertății și tot ce derivă din asta, anulează drepturi fundamentale, o carte despre faptul că nu există salvatorul pe cal alb, că orbirea nu te scutește de responsabilitatea propriilor acțiuni, că individul care se topește în mulțime nu e protejat, dimpotrivă, e mult mai expus, că ideologizarea este o închisoare. După orbire, urmează frica. Frica e doar un instrument politic folosit pentru a supune și pentru a ucide pe oricine nu se supune. Cum se ajunge acolo? Din cauza orbirii, oportunismului, pentru că oamenii închid ochii, crezând că în felul acesta se salvează. Nu, ci doar amână ceea ce e inevitabil atunci când renunță la principii. Abdică, iar prețul întotdeauna trebuie plătit.
