Umaniștii despre educație

Toată lumea știe la nivel de informație gene­rală că umaniștii au fost interesați de educație – sunt asociați cu multilateralitatea epistemică, cu o specie de erudiție avidă, cu o preocupare salutară pentru Antichitatea greco-latină și, pe ramificațiile acestei preocupări, cu o literatură aluzivă, educată, retorică. Poeții sunt cunoscuți și traduși în România, frânturi din filozofia și doctrina umanismului, mai ales din doctrina poetică, la fel, dar în rest, nu foarte mult. Umanismul supraviețuiește în România mai degrabă ca un concept general decât ca mișcare căreia i-ai putea identifica actorii relevanți, așa cum poți cu relativă ușurință să faci în cazul idealismului german sau chiar și al Luminilor.

Din cauza unei deficiențe de traduceri, umaniștii la care avem acces în română sunt mai degrabă poeții și câțiva dintre filozofi (dar nu știu în ediții cât de bune). Umanismul teologic al lui Erasmus și-al germanilor, umanismul filologic italian – astea lipsesc; deși între timp University of Toronto Press scoate o serie din operele complete ale lui Erasmus care ajunge curând la volumul al 80-lea și corespondența completă a altor umaniști europeni se poate consulta în limbile de largă circulație. Colecția I Tatti Renaissance Library traduce clasici latini ai Renașterii italiene în același scop – de diseminare mai largă a unei literaturi accesibile până deunăzi doar experților – din 2001.

Mă gândeam să ies puțin din circuitul tra­ducerilor românești recente de nonficțiune și să vă zic câte ceva despre o carte pe care am recitit-o din colecția asta magistrală.

Umaniștii italieni au început destul de devreme să se gândească la educație, deși tratatele lor publice – unele care au cunoscut zeci de ediții în acele secole și sunt disponibile în sute de manuscrise – nu sunt cum te aștepți. Supraviețuiesc din umanism considerații despre educație aproape la fel de multe câte supraviețuiesc din Lumini – ambele perioade au un interes pentru pedagogie ieșit din comun. Diferențele sunt interesante însă – tratatele pedagogice iluministe au o notă mai generală, își pun problema educației în termeni ceva mai democrați. Mai ales pentru sfârșitul secolului XVIII și cu atât mai mult după Revoluția Franceză, pedagogia devine o știință a sistemelor, preocupată de încorporarea unei populații cât mai mari, care trebuie apoi adusă la un nivel uniform de alfabetizare și aculturalizare. Asta se vede încă de la Locke, dar la trecerea dintre secolele XVIII și XIX, dimensiunile gândirii sistematice în pedagogie explodează.

În cazul tratatelor umaniste din această carte, care datează toate din secolul al XV-lea, acest interes demofil lipsește aproape cu totul și adresabilitatea lor socială e de nișă. Spre deosebire de cele moderne, sunt scrise în latină. De fapt, adresanții sunt aproape în totalitate aristocrați și oameni din lumea bună – unul dintre ei, căruia îi scrie Piccolomini, este viitor rege al Ungariei, Ladislau al V-lea (care moare foarte tânăr). Asta e important, pentru că atunci argumentele care se dezvoltă în favoarea artelor liberale vor tinde să facă apel la un stil de viață aristocratic el însuși. Și exact asta vedem: artele liberale sunt numite astfel de Vergerio (primul text din carte) pentru că ele sunt demne de omul liber „laudis excitare incendique amore gloriae” – adică motivat de dorința de laudă și de preferința pentru glorie.

Dar se mai întâmplă o chestie curioasă cu tratatul umanist pedagogic – el trebuie să împace pasiunea pentru clasicii care încurajează această „dragoste de glorie” cu orientarea creștină a societăților lor. Nu trebuie să fii văzut că-i adori fără distanțe pe păgâni, la urma urmei. Pe lângă Cicero și Vergiliu, Leonardo Bruni recomandă și lectura sfinților părinți. Vergerio cere mai întâi respectul față de cele sfinte. Existența episoadelor erotice deșănțate din poezia latină este justificată prin existența unor episoade similare în Biblie. Se depune o grijă ieșită din comun spre a-i feri pe băieți și fete (dar mai ales pe cei dintâi, cărora le erau adresate îndeobște astfel de tratate) de întâlnirea prea deasă cu texte problematizante erotic sau filosofic. Apoi, nu e numai o educație în texte, ci, tocmai pentru că adresanți sunt copii din lumea bună, una într-un fel de viață care trebuie să fie demn în sine. Piccolomini îl sfătuiește pe Ladislaus să nu scoată limba, să nu se strâmbe, să-și aleagă bine prietenii, să nu bea vin neîndoit, să respecte preoții și abia apoi trece la acel lucru cu care-i asociem de obicei pe umaniști: lectura anticilor, învățatul latinei și al elinei, care era – cum spune Vergerio – chiar atunci reînviată a sepulcro.

În acest sens, poate că tratatul umanist avea în comun cu idealul vechii educații grecești mai multe decât spera să aibă: el voia o educație nu doar în texte, nu doar gramaticală și micrologică, ci și virtuoasă, pentru care autorii antici erau doar nervura unei dezvoltări morale complete, stoice, creștine, care răspundea unor standarde de onorabilitate contemporane. De-asta vedem revenind în aceste tratate recomandarea lecturii istorice ca lucru care poate să încurajeze virtutea, pentru că încurajează în același timp setea de glorie și eroismul. Doar că în logica târziu medievală și timpuriu renascentistă a anilor 1400, eroismul și gloria erau pentru prinți, nu atât pentru cetățeni, cum se întâmpla în Atena clasică.

Filozofia e o artă liberală pentru Vergerio pentru că-i face pe oameni liberi. Elocvența este utilă pentru că este ce folosesc oamenii liberi între ei atunci când încearcă să se convingă unii pe alții să ia marile decizii. Vergerio observă că grecii predau și desenul copiilor lor, dar ar vrea să-l țină departe de contemporani, fiindcă nu este printre artele cele mai demne. Piccolomini invită la o similară moderație când vine vorba de muzică – dacă o știi prea bine, efeminează.

Important aici este ca lucrurile pe care le înveți să nu te facă mai puțin liber, mai puțin demn, mai puțin nobil și în ultimă instanță mai puțin bărbat – deși trebuie menționat că tratatul lui Bruni din carte îi este destinat unei doamne de Montefeltro; asta nu lasă însă conținutul lui neschimbat, căci aflăm că lectura poeziei poate să încurajeze în cazul ei și artele casnice.

Cu această componentă de clasă socială, pretențiile universaliste ale umanismului pedagogic par mai puțin convingătoare, fie și doar pentru că apologia Antichității trebuie citită acum doar în contextul lumii în care ar putea fi predată: și anume de la cavaleri în sus. Oriunde apare rugămintea de a cunoaște bine latina și autorii, e dublată și de invitația la arme. Imaginația pedagogică e ușor cazonă peste tot: băieții trebuie ținuți departe de sex, departe de vin, în obediență față de cele religioase, trebuie să-și respecte bătrânii, dar nu atât, are grijă Vergerio să adauge, încât să stingă în ei micile focuri pe care le aprinde natura și să se teamă, căci „qui dum timent omnia, audere nil possunt” – cine se teme de tot nu mai îndrăznește nimic. Și peste tot – mai puțin în cazul doamnei de Montefeltro – se vorbește despre necesitatea stăpânirii artelor războiului.

Acestea sunt disciplinele unei educații complete. În secolele XV-XVI n-ar fi fost posibil altcumva – deși vedem în umanismul german, la Melanchton, 50 de ani mai târziu, în texte care nu apar în antologia despre care vorbesc, o înțelegere mai puțin aristocratică a scopurilor umanismului: la Melanchton prima sarcină a educației umaniste este să conserve printre oameni dragostea de Dumnezeu, prin aceea că oferă o cunoaștere precisă a limbilor sacre. E paradoxal și ironic la scară istorică că genul de istorism umanist care s-a dezvoltat din această preocupare a dus în cele din urmă la un creștinism istoricizat care pierde curajul credinței.

Dar poate partea cea mai interesantă a acestor tratate ale umaniștilor italieni din primul val este că autorii lor păreau să creadă cu toții că poarta de intrare în tot acest tărâm al virtuții era gramatica. Logica, cred, era următoarea. Nu ajungi la clasicii greco-latini decât printr-o bună cunoaștere a limbilor și limbile erau atât de sofisticate gramatical, că astfel gramatica devenea cheia care deschidea izvorul acestei virtuți. Niciodată nu s-a mai crezut în Vest, cum s-a crezut atunci, că literatura și virtutea merg mână în mână. Azi o mai spun câțiva profesori de umanioare, dar mereu cu jumătate de gură, pentru că în pedagogia occidentală a apărut un nou standard de a măsura rezultatele educației, unul al eficienței productive. Genul ăsta de echivalare, aristocratică în esență, a moralei personale armonioase cu o educație rotundă în clasici și în marea literatură și-a trăit ultimele zile în bătăliile canonice de după Al Doilea Război Mondial și n-o să mai revină niciodată. Întrebarea este dacă în dialectica acestei transformări nu mai este ceva din el care ar merita reținut, sau care ar mai putea fi reținut, fie și dezaliat de încărcătura sa de clasă.