Declinul literaturii române și noul intelectual

E neobișnuit pentru literatura română că a rămas fixată pe modelul vechi al autorității personale atât de multă vreme, până pe la mijlocul anilor 2000. Cine și-a făcut studiile atunci ține minte ritualul carismei intelectuale: profesorul universitar care apucase să-i vadă pe Călinescu, Vianu și pe alți mari profesori la catedră, tăcerea respectuoasă din jurul lor, faptul că fiecare ocupa un rol semnificativ în schema instituțională universitate-academie-lume literară, care se exprima nu doar în discursul monologic ex cathedra, ci și în prezența în jurii, în semnarea de prefețe, în consilii editoriale și – pentru o vreme foarte important – în redacțiile de revistă. În afară de universitate, care încearcă să-și renegocieze și să-și reinventeze prestigiul intelectual pe alte traiectorii, intrasistemice, toate aceste instituții sunt acum în declin și nu mai pot să confere membrilor lor aura ilustră de aristocrat al spiritului, de care depindea vechiul model.

Unele dintre dezavantajele lui decurgeau din însăși structurarea sa explicit ierarhică: cine vorbea vorbea mereu dintr-o poziție care avea două feluri de profunzimi structurale: una istorică, pentru că primise însărcinarea asta prin fanion generațional, de la alți mari profesori și intelectuali (se vede asta și în prestigiul șaizeciștilor, și în cazul Grupului de la Păltiniș), și cealaltă relațională, că prestigiul era însoțit de o poziție în sistem: șef de editură, director de revistă, o catedră universitară. Alianța dintre prestigiu simbolic și funcție a fost de altfel definitorie pentru istoria instituțională a culturii române și rareori au putut intelectualii români să trăiască la nivel biografic autonomismul pe care-l pretindeau la nivel de idee: pentru ei, gândul și poziția s-au susținut reciproc, cum de altfel pentru mulți se susțin și astăzi. Exemple de intelectuali care, ca Alexandru Dragomir, au rămas mari intelectuali în lipsa unei funcții importante sunt rare, într-adevăr, și atipice pentru o lume intelectuală care vede în accederea la ierarhie un semn al succesului intelectual și al supraviețuirii financiare.

Modelul autorității personale nu e implicit dezastruos – ca al monarhiei, succesul lui depinde de oamenii care creează autoritate, iar literatura română a avut noroc în secolul XX de critici, istorici, cercetători competenți, care au lucrat, oricâte scăderi individuale ar fi avut în rest, în numele unei idei vechi, de construcție culturală, într-o țară care într-adevăr avea nevoie de o asemenea construcție. Acest ideal, al formării nu doar de oameni educați, ci și de cultură cu C mare, nu făcea decât să ranforseze prestigiul cu un nimb de ctitor, care adăuga inevitabil la autoritate. Mare parte din rezistența împotriva unei critici de dezvrăjire la adresa lor – care încă se mai vede inerțial în sistemul literar și de presă – vine din acest sentiment: că munca lor era o muncă titanică de construcție de școală și că a-i examina din afara acestei logici era perceput ca act de impietate.

Așa se face că unul dintre dezavantajele fundamentale ale acestui model de prestigiu intelectual era endemic lui și ținea de proasta toleranță la critică, care s-a văzut mai ales după anii 2000, când vechiul sistem al autorității, pus în fața unei lumi intelectuale pe care n-o mai înțelegea și care nu mai era la fel de dispusă să-l confirme, a virat în reacționarism și în retragere pe poziții. Încă de pe-atunci se putea înțelege că începe să piardă și e greu de crezut că n-a înțeles-o, fie și cu coada ochiului, de unde și aerul autonostalgic al unora dintre reprezentanții săi în intervențiile lor din presă.

Acest sistem se menținuse prin alianță cu restul forțelor și instituțiilor sociale din jurul său și n-ar fi putut să se mențină altfel. E grăitor că după 1989 unii dintre reprezentanții lui au găsit firesc să candideze la președinția țării, ca pe vremuri Lamartine și la fel de lipsiți de succes. E, în plus, cât se poate de interesant că după schimbarea de regim comunistă, regimul de inspirație sovietică n-a vrut să renunțe la el și – deși în multe privințe l-a devastat, evacuându-l de oameni și făcându-l mai respondent la ordinul politic – i-a păstrat și încurajat formele mai fidel decât a reușit s-o facă tranziția spre capitalism, poate și pentru că comunismul era hrănit încă de la origini de o noțiune romantică de creare de comunitate prin instituționalizare.

Tranziția spre capitalism a coincis însă și cu prăbușirea simbolică a acestui sistem intelectual. Regimurile precedente păstraseră relația dintre intelighenție și politic și sprijiniseră sistemul intelectual prin înființarea și propagarea de instituții. Noile partide de după ’89 au mai cochetat o vreme cu astfel de alianțe de conștiință ale culturalului cu politicul, dar s-au reorientat repede când și-au dat seama că o asemenea alianță nu servește cu adevărat nimănui într-o logică de piață, în care locul ți-l asigură banii, influența, relațiile proxime, și abia în cele din urmă educația sau capitalul cultural. Faptul că, în anii de tranziție, numărul de biblioteci din țară a scăzut cu jumătate și numărul de cititori la fel este o mărturie a acestui tip de orientare care renegă educația ca valoare, cum o mărturie este, în aceste zile, reducerea fondurilor de cercetare într-o țară care era oricum într-un minimum istoric al producției de cunoaștere. În democrația nouă, vocea savantului e marginală, iar a literatului lipsită de putere de convingere.

Sunt inevitabil greu de citit în fumul gros al prezentului toate cauzele istorice care au condus la această repoziționare de actori, și nici nu cred că trebuie personalizate într-atât încât să fie reduse strict la calitatea morală a actorilor ei – istoria îți cere și ea ce principii poate. Însă rezultatul e evident pentru toată lumea: presa culturală supraviețuiește din texte donate și e muribundă, activitatea ei intelectuală este adesea neremunerată și conjuncturală. Literatura este în mare parte un act gratuit, iar actul critic public a fost desființat și relevanța simbolică a vechilor instituții este în continuă negociere, dar numai în sensul în care ele mențin vechile forme de legitimitate culturală, fără să se poată ancora credibil într-o practică intelectuală care să le susțină. Multe din ele, mai ales Academia și Uniunea Scriitorilor supraviețuiesc acum din rezerve inerțiale de prestigiu.

E greu să te uiți la acest peisaj dezolant și să spui: da, logica pieței a ajutat literaturii române. Scriitorii români sunt, luați drept clasă (cum de altfel nu-i poți lua, fiindcă nu mai sunt o clasă), neputincioși. Nu au nici forță politică, nu au nici control asupra discursului public, nu au nici măcar vechea lor conștiință de mandarini privați, care încă mai exista în timpul comunismului. Mesajul individualismului capitalist a fost internalizat de lumea literară. Fiecare creează în sine și pentru sine și devine propriul său agent literar, fiecare instrumentalizează limba în direcția propriilor reprezentări, fiecare e redus la a lupta pentru propriile lui cărți și aproape numai pentru ele și drept urmare ne găsim în situația că cel mai rar lucru în literatura română contemporană este să vezi scriitori lucrând unul pentru binele altuia. Sistemul e lipsit de lucrurile de care ar fi avut cea mai mare nevoie: de o fidelitate transgenerațională care să nu-i lase pe scriitorii formați indiferenți la soarta celor noi, apoi de noțiuni publice asupra a ce înseamnă să faci parte din breaslă și ce deontologii și obligații creează această apartenență. Literatura română contemporană este o literatură egoistă și produce ce produc de obicei literaturile egoiste: acte artistice rupte unele de altele, opere solipsiste care se ancorează doar în mediul și limbajul lor imediat și nu știu cum să-și negocieze dialogul cu celelalte.

Toată lumea știe că asistăm la un moment de ruptură de paradigmă, dar această schimbare nu s-a petrecut printr-o mutare definitivă sau printr-o mișcare de plăci tectonice. A venit lent, împinsă din spate de apele istoriei. Eșecul vechiului model s-a petrecut inerțial, odată cu ridicarea intermitentă la conștiință a faptului că generațiile care mai dețin acum umbra de putere instituțională nu mai au cu adevărat ce să le ofere celor noi, abia dacă mai au ce să-și dea lor însele și prezidează la bătrânețe asupra unui climat instituțional decadent, de care s-au făcut parțial vinovate, neavând abilitatea strategică a vechilor creatori sau continuatori de sisteme și nemaidispunând de vechea lor influență politică. Premiile literare, atunci când sunt cât de cât credibile, sunt infime și fără consecințe. Prestigiul asociat lor este limitat și nu creează rumoare în jurul titlurilor nou apărute, a căror receptare nu depinde de premii de decenii încoace. Cu excepția, și ea parțială, a universității, nu există nicio instituție acum în România (nicio instituție culturală a statului, nicio instituție de presă și nicio instituție de prestigiu privată) care să le poată conferi influență culturală de ordin larg și înalt celor pe care-i primește în sânul ei – sau altfel spus: vechile mecanisme ale autorității și validării intelectuale sunt moarte, deși instituțiile cu care se aliaseră pe vremuri continuă să existe.

Aceste mecanisme depindeau de o logică culturală care nu mai există nici ea, în parte pentru că reprezentanții ei i-au slăbit prestigiul simbolic alegând politic și în interes de trib acolo unde ar fi trebuit să aleagă meritocratic. Toate vechile instituții de prestigiu, de la Uniunea Scriitorilor la Facultatea de Litere din București sunt acum într-o perioadă de contraselecție valorică. Dar mai ales pentru că sistemul însuși a acceptat cu foarte puțină opoziție să subsumeze actul artistic și intelectual unei logici de piață în care actul cultural, pentru că este lent, pentru că este critic, pentru că lucrează după alte sensibilități și descoperirile lui au alte reguli, n-a putut cu adevărat să reziste. Ce vedem acum este de fapt ce-a mai rămas din spațiul cultural românesc după ce-a fost subminat de capitalismul postdecembrist și de consecințele lui pentru cultură. Este paradoxul acestor vremi că într-o țară care e mult mai bogată decât acum 35 de ani, cultura și educația sunt mai destructurate și mai lipsite de relevanță decât nicicând, dar asta ne lasă măcar să înțelegem că prosperitatea economică la care s-a visat în anii ’90 și libertatea pe care o credeau noii teoreticieni ai democrației a fi sinonimă cu ea n-au produs nici cetățeni mai educați, nici formele de cultură adecvate. Ce au produs cel mai mult din punct de vedere cultural e indiferență.

În această situație, disputele morale recurente cu privire la premii sau la funcții sunt mai degrabă simptome decât încercări de redresare prin act critic public, dar simptome în logica veche a puținătății de resurse, care spune că acolo unde mizele de putere sunt mici sau inexistente, rezultatul este autocanibalizarea de grup; aceste conflicte primesc uneori, derutant, și masca disputei intelectuale. Vechii critici se simt contestați și acuză ideologizare la cine-i contestă, iar noii scriitori simt că li s-a lăsat acest pustiu întins pe care cei vechi îl mai numesc „cultură”și-i privesc cu mirare când se așteaptă să le fie recunoscători.       

Dar mecanismele de predare intelectuală de ștafetă s-au prăbușit lent în ultimele decenii și ele nu mai pot fi ridicate pe aceleași temelii, căci temeliile vechi erau sistemic-instituționale; modelul autorității personale își extrăgea vitalitatea dintr-o practică seculară a alianței intelectualilor cu instituțiile de prestigiu ale statului, instituții pentru care ei înșiși funcționau – prin exemplu personal – ca o formă de garant. Universitarii erau profesori și pregăteau generații. Scriitorii generau densitate culturală și prestigiu simbolic. Această retorică – cu tot cu sistemul social care o făcuse posibilă – a apus acum și a apus nu atât pentru că e criticată dinafară și găsită revolută, ci pentru că nu mai are resursele să se susțină, iar credința în ea pare naivă în lipsa acestor instrumente.

Unul dintre rezultatele acestei schimbări este detronarea vechii filologii naționale și într-o oarecare măsură naționaliste din locul ei central de producătoare de discurs. Facultățile de Litere, mai ales în catedrele lor de limbă și literatură română, s-au considerat răspunzătoare până târziu să organizeze prin cercetare (mai ales doctorală) literatura română proxim contemporană și s-o interpreteze în oglinda tradiției. Cu subfinanțarea acestor facultăți, dar mai ales cu schimbările de paradigmă teoretică la care noile facultăți simt nevoia să se ralieze ca să se reinventeze în peisajul cercetării transnaționale, această datorie a devenit secundară – dar asta înseamnă că studiul universitar, care era pe vremuri unul dintre canalele privilegiate prin care noua literatură era investigată și introdusă în circuitul hermeneutic, se rupe de dinamica literară contemporană; asta se vede cel mai bine în aceea că universitarii nu mai participă la dialogul literar ca actori decât ocazional, dar se vede și din aceea că dialogul literar însuși nu mai are loc decât sporadic și doar cu ocazia vreunei crize publice.

În fața acestor schimbări care devin ireversibile, ar trebui să fie sarcina noilor generații intelectuale să inventeze mecanismele prestigiului cultural pe alte coordonate, care pentru următoarele decenii nu mai au cum să fie cu adevărat instituționalizate, pentru că – încă o dată – vechile instituții, cu excepția, nici ea întreagă, a universității, nu mai oferă spații pentru discurs intelectual alternativ. E, mi se pare, pentru prima oară de multă vreme în istoria acestei literaturi când câmpul creării de discurs, elaborării de noi teorii, reinventării de deontologii critice și de sensibilități artistice e atât de deschis și are parte de atât de puțină opoziție.

Nu știm ce fel de cultură poate crește pe acest spațiu viran dintre paradigme intelectuale, dar putem să speculăm despre cum am vrea să fie. Nu știm fiindcă într-un astfel de câmp instabil, ceea ce astăzi e trend mâine ar putea să dispară. Dar primul lucru de care are nevoie este o noțiune nouă de egalitate care s-o contracareze pe cea moștenită de autoritate, acum muribundă. Avem nevoie de o literatură care crește orizontal, ca o rețea, și nu ierarhic, ordonată de sus în jos și dependentă de un centru care s-ar putea răzgândi oricând în privința utilității ei. Acum și să vrea cineva și n-ar mai putea-o ordona astfel, fiindcă nu mai există un singur centru. Noul scriitor va trebui să fie democrat în sensul propriu al cuvântului și să creeze un discurs funcțional pentru alții nu prin canalul autorității personale sau al poziției, ci pentru că textele sale pot să devină instrumente și pentru că argumentele sale sunt transportabile dincolo de interese și conjuncturi, pentru că obiectele sale artistice sunt capabile să simbolizeze noi posibilități estetice care creează spații neașteptate de conversație. Va trebui să fie un intelectual care lucrează în câmp deschis și care nu-și cunoaște întotdeauna aliații când scrie.

Chiar și în cazul instituției care și-a păstrat o parte din legitimitatea culturală, discursul literar universitar începe să fie greu transportabil extra muros, fiindcă a devenit deopotrivă nișat în teme de cercetare absconse care depind de bibliografii solicitante, și pentru că limbajul și mai ales conceptele acestor bibliografii nu sunt imediat traductibile în spațiul public. Noului discurs intelectual, fie că e literar, fie că e filosofic, trebuie să i se impregneze o calitate migratoare – el trebuie gândit nu în orizontul expresiei, ci al utilității și clarității, al capacității de a alimenta o conversație dincolo de contextul apariției sale, inventând pe măsură ce se produce teritorii care nu-și cunosc granițele. Valoarea de gândire a unei teorii stă tocmai în aplicabilitatea ei; generozitatea hermeneutică vine din aceea că s-a încercat o reprezentare mai bună a lumii, nu pentru că s-a vizat un scop profesional sau un loc într-o ierarhie, nu pentru că a încercat să creeze o nouă autoritate care să fie mai apoi stabilizată instituțional.

Dar această nouă practică intelectuală va trebui să fie democratică și în alt fel, poate mai rar și mai important decât primul: și anume în acela de a renunța la toate marile jocuri de curte ale deferenței de sistem. Asta deja a început să se întâmple. E ușor acum să desconsideri Academia condusă de retrograzi sau Uniunea Scriitorilor populată de oameni fără operă și suspecți estetic, dar ne va trebui o gândire anti-autoritară din principiu, nu doar atunci când conjunctura o dictează. În cultura română, instinctul submisiunii instituționale este ancestral pentru că sistemul autorității culturale a fost gândit ierarhic de la bun început și deferența admirativă și mută era canalul propagării sale. Acest model e și motivul pentru care vechile instituții nu s-au putut infuza pe ele însele cu o logică mai contemporană a cercetării, în care dialogul trebuie să fie orizontal el însuși. Modelul acesta rezistent la schimbare a fost încurajat de discursul marilor oameni de cultură, promovat încă de către generațiile vechi, care nu concep o alternativă orizontală care s-o înlocuiască pe cea verticală cu care au fost obișnuite. Dar logica admirației va trebui calibrată de-acum la logica colegialității intelectuale, nu invers.

Nu e vorba că nu vor mai fi oameni talentați sau că nu se vor mai crea ierarhii de abilitate și prestigiu. Aceste ierarhii se creează spontan oriunde și nici să încerci să le elimini n-ai putea, așa cum nici n-ar fi dezirabil. Nu e vorba nici că nu vor mai exista invidii și antipatii – psihologia umană nu poate fi expiată din logica niciunui ecosistem literar, așa că în orice sistem, de orice factură, va fi nevoie de reguli care să te păzească împotriva relei credințe. E adevărat că instinctul instituțional e puternic în cultura română, care a fost în nucleul ei o cultură paternalistă și, ca toate culturile paternaliste, pasibilă de feudalism intelectual. Reflexele acestea supraviețuiesc, la fel cum supraviețuiește și o oarecare nostalgie pentru forme de sindicalizare artistică printre scriitori.

Deocamdată aceste sindicalizări sunt făcute mai mult ad hoc pe linii ideologice, de-asta și conflictele care răbufnesc pe rețelele de socializare sunt despre rasism, despre feminism, despre homofobie și în general iau forma trasării de noi teritorii morale care să fie transformate mai apoi în teritorii de expresie literară: ele sunt forma pe care o ia criza de sistem literar în acest no man’s land dintre paradigme, când fiecare își inventează sau definește antagoniștii. Dacă ar exista resurse centrale pentru aceste grupuri și dacă aceste poziționări ar risca viitorul financiar al celor care se implică în ele, conflictele ar fi poate mai puțin acerbe, estompate de surdina magică a intereselor de grup.

Dar acum e cu adevărat greu să-ți riști viitorul literar poziționându-te împotriva sistemului, fiindcă sistemul însuși s-a pulverizat. De-asta dacă se mai promovează cineva drept scriitor sau scriitoare anti-sistem, trebuie citiți în cheie ironică. Centrul nu mai produce cu adevărat canon. E adevărat însă că cei care sunt acum scriitori aproape unanim validați au fost formați când sistemul literar avea încă o coerență instituțională: ei profită de prestigiul inerțial al vechiului sistem și sunt priviți pe bună dreptate nu atât ca produse ale lui, ci și ca oameni care și-au scris cărțile într-o perioadă în care validarea canonică urma traiectorii previzibile. Nimeni nu se miră că această formă de centralizare aduce după sine avantaje, dar traiectoriile vechi nu mai există pentru noii scriitori, a căror validare – dacă va avea loc – se va face într-un mediu orizontal, cu mai mulți centri literari și după reguli care încă n-au fost inventate, pentru că nici actorii lui nu știu întotdeauna ce rol să joace în noua, deocamdată încă dezacordată, simfonie.

Putem spera însă că acestea nu vor fi regulile pieței. Nu atât pentru că o carte  n-ar fi un produs – este în ambele sensuri, și în acela că a fost creată artificial ca să servească unui public, și în acela că apoi intră într-o logică a publicității și autorul nu e indiferent la ce recompense primește de pe urma ei. Și nici pentru că vandabilitatea ar dăuna cumva adevăratei literaturi. Ci pentru că deontologia culturală și validarea literară nu pot fi reduse la simpla logistică a succesului. Principiul că vizibilitatea nu e suficientă pentru a fixa orizontul valorii literare trebuie să rămână, dar ca să poată rămâne trebuie totuși sisteme de sprijin alternative pentru literatură care să nu decurgă din politicile vizibilității, adică din câtă putere ai în noul sistem și în ce moduri o folosești ca să te promovezi pe tine însuți.

Literatura română nu e o literatură suficient de mare cât să poată supraviețui din simpla ei dinamică economică – n-a fost niciodată, tocmai de-asta strategia instituțională i-a prins în perioada ei de formare atât de bine. Piața, știm acum mai bine, nu produce literatură, pentru că literatura nu răspunde direct la imperativul profitului și cea care într-adevăr răspunde la el nu e cea care întotdeauna rămâne. E o întrebare deschisă dacă ce-i trebuie acum literaturii române nu este un soi de reinstituționalizare pe alte criterii sau pe temeiul unor alte principii. Cum arată aceste instituții și dacă ele își vor reînnoda relația lor pierdută cu statul, nu știm. Ce e periculos încă la această posibilitate este că un stat gândește lucrurile ierarhic și o literatură nu e o organigramă birocratică, ci un ecosistem dialogat, în care marginile sunt la fel de relevante ca centrul.

Știm doar că aceste rețele și instituții literare nu mai pot să arate ca până acum, fiindcă câmpul literar trebuie construit pe valori mai orizontale decât în trecut și e preocupat să nu lase în afara lui subiectivitățile politice noi, cărora trebuie să li se găsească un loc în orizontul estetic. Ideologic, literaturii române i se întâmplă aceleași lucruri care se întâmplă oriunde altundeva, doar că i se întâmplă cum ne-a obișnuit dintotdeauna: cu mici decalaje și rezistențe mai mari. Însă nu această schimbare ideologică va fi schimbarea ei cea mai importantă, pentru că ea deja s-a instalat într-o oarecare măsură; adevărata întrebare este dacă noile grupuri, sensibilități, practici și oameni vor reuși să se reinventeze, în esență, fără vechile scheme de sprijin și fără să se mintă că ce trebuie să facă e să-și găsească un loc printre ruinele lor.

Fotografie principală de la Sergij, via Pexels.com