Viață din oricât de puțin

Cum se dezvoltă o poveste? Poți să le dai eroilor tăi totul și apoi să le iei tot și să vezi ce rămâne. Poți să nu le dai nimic în termeni materiali, dar să-i înzestrezi cu o inimă ușoară sau cu o inteligență nativă și ceva ambiție și să-i urmărești cum încearcă să iasă la mal; în punctul ăsta poți să-i ajuți – pe modelul from rags to riches –, și atunci obții clasica poveste a progresului prin efort și ceva noroc, care presupune că lumea e configurată în așa fel încât să permită o înnoire personală, după cum să-i păcălești cu puțină speranță și pe urmă să-i strivești înainte să apuce s-o trăiască până la capăt, ca să vezi apoi ce fel de oameni sunt când nu doar că nu mai au nimic, dar au pierdut și speranța de a avea ceva.

Într-una din ultimele poezii ale lui Yeats, poetul irlandez exprimă senzația aceasta de capăt de drum existențial în felul următor: „Now that my ladder’s gone/ I must lie down where all the ladders start/ In the foul rag and bone shop of the heart”. Adică – și în traducere liberă – după ce ți-ai pierdut toate scările, nu mai ai de ales decât să te întorci înapoi în acel spațiu din sine din care începe oricum orice înălțare. Există, dacă vreți, un soi de baseline al individualității, e spațiul în care recazi când te confrunți cu eșecul. În viziunea lui Yeats, e un loc murdar – dar pozitivat prin aceea că de-acolo începi întotdeauna să urci, și ca atare e mereu locul sincerității ultime, spațiul interior în care nu mai poți să te minți și, prin urmare, nici să fugi. Asta poate fi înțeles în două feluri: ori în termeni creștini, că acela e locul inimii pline de păcat la care n-ai de ales decât să te întorci și a cărui mizerie îți pune în perspectivă orice succes, ori democratic și psihanalitic, că este o experiență universală a sinelui să dea ochii cu sine și că este experiența universală a modestiei personale, fiindcă în această confruntare te vezi inevitabil drept cine ești cu adevărat, fie și doar cu coada ochiului.

În ambele explicații există un „cine” care este, chiar dacă condiția în care se regăsește e aceasta decăzută, dar fundamentală, condiția de ființă creată ori de membru al unei specii care trebuie să se împace cu propria singurătate mai mult sau mai puțin abjectă. Poveștile își împing de obicei eroii în această zonă de crepuscul, fiindcă ce-i aduce acolo e eșecul, durerea, deziluzia, proximitatea morții, adică toate stările afective care te pun într-un fel sau altul în fața întrebării „cine este cel care suferă, plânge, simte că lumea îl oprimă etc.”.

Întrebarea însăși are subînțelesuri creștine, iar răspunsurile pe care le știm din tradiția religioasă, fie și cea populară, sau din cea umanistă sau din cea existențialistă pun mereu acolo un subiect, sau măcar forma unui subiect, care-și caută salvarea sau – dacă asta nu se poate – măcar împlinirea. E o teorie importantă și pentru filozofia creștină a iertării, fiindcă spune în ultimă instanță că ceea ce ierți este această câtime de „cine” care are în comun cu creatorul faptul că este nepieritoare și care prin noblețea ei, care poate nici nu se mai vede, își răscumpără greșelile; adesea singurul lucru care-i mai asigură noblețea este capacitatea căinței, adică întoarcerea în același spațiu în care se poate privi pe sine în ochi și poate recunoaște că trebuie să rămână o vreme acolo, „in the foul rag and bone shop of the heart”.

În epoca afirmării de sine, în care până și pedagogii preiau limbajul industriei dezvoltării personale, genul acesta de teorie a sinelui, cu toate inflexiunile ei creștine, arde la temperaturi metafizice prea incandescente pentru a mai putea fi impusă ca standard public al îndreptării, cum să-i zicem, sufletești? Până și terminologia asta pare desuetă. Și nu e că problema „devenirii morale” a dispărut din viață și artă, ci doar că vocabularul contemporan rezistent la metafizică, ironic, condiționat să spargă ideea de unitate naturală și pe cea de identitate personală nu mai creează loc altfel decât sarcastic pentru ideea veche, tare, acum aproape magică, de „suflet”, deși în același timp nu renunță la cealaltă fațetă moștenită a ei, cea de „demnitate umană”.

Într-un roman al lui Coetzee din 1893, Viața și vremurile lui Michael K, avem un personaj – cum ziceam la începutul acestui text – care are foarte puține în afara unei firi binevoitoare și a unei legături de rudenie, și pierde și puținul pe care-l are. E și încet la minte, aflăm, și are în răspundere o mamă care nu mai poate să lucreze, care depinde de bunăvoința patronilor săi. Locuiesc amândoi într-un Cape Town decimat de conflicte și revolte și mama simte că e pe moarte și vrea să se retragă undeva într-o provincie pașnică și solară, ultimul vis idilic al bolnavilor. Michael K e hotărât să-i facă pe plac și pornesc amândoi printr-o Africă de Sud marcată de apartheid, cu controale militare la fiecare colț de stradă și bande de hoți pe drumurile lăturalnice. Mama moare pe drum într-un spital din Stellenbosch și eroul nostru rămâne singur pe lume, cu un mic handicap facial și nimic altceva – e jefuit, bătut, internat în colonii de muncă, suferă de foame și e tratat în toate felurile nedemne imaginabile, dar și primit cu bunătate în câteva dăți, iar Coetzee ni-l arată încercând să rămână cumva intact sub toate aceste constrângeri.

Știe că suferă și aproape că-și vede suferința din afară; la un moment dat, închis într-o colonie de muncă, în care internații sunt folosiți ca niște sclavi de către șefii brutali de pe plantațiile locale, își ia o distanță și se întreabă: „«Asta este educația de care am parte? Acum ajung și eu să învăț cum e viața cu adevărat, aici, în colonie?» I se părea că dinaintea ochilor lui se perindau scene diverse de viață și că toate aveau un înțeles tainic. Presimțea că toate converg, aproape amenințător, înspre un singur sens, deși nu îi era foarte clar care ar putea fi acela.” Apoi intră într-o și mai mare spirală a suferințelor, până în punctul în care chiar și mila oamenilor i se pare un lucru care nu merită vrut. Ca Bartleby, tot ce mai caută acum e un soi de nemișcare în puținătatea propriei vieți. Nu e clar deloc pe parcursul poveștii de ce Coetzee îl supune pe Michael K tuturor acestor încercări; multe dintre personajele lui au acest aer de individualități trecute printr-o serie de patimi aproape hristice care în proze mai vechi sfârșeau prin a fi transformatoare, alimentate de vechea filozofie – și ea apusă – a sufletului înnobilat de durere (dar care, măcar în intuiții, dacă nu în bazele ei, pentru mine rămâne valabilă).

De fapt, progresul lui moral e minim, iar cel geografic e circular și personajul ajunge în exact apartamentul din Cape Town din care încercase să se salveze și unde ni se dă de înțeles că ar putea la fel de bine să moară. Dar în ultimele pagini se imaginează întorcându-se însoțit de cineva la ferma unde se retrăsese după ce fugise din colonia de muncă și unde plantase legume și dovleci, dar unde deopotrivă fusese aproape să moară de foame și cunoscuse letargia înfometaților; și-și imaginează în plus că însoțitorul lui l-ar întreba: dar cum o să trăim aici, cu atât de puține lucruri, de unde luăm apă? Și-atunci „el, Michael K, ar scoate o linguriță de ceai din buzunar, o linguriță și un mosor cu ață. Ar curăța gaura puțului de pietriș, ar îndoi coada linguriței până ar face o buclă, ar lega ața cu ea și ar coborî-o prin puț până în adâncul pământului, iar când ar ridica-o, ar fi apă în cupa linguriței; și astfel, ar zice, se poate trăi.”

Nu știu de ce mă emoționează acest final de carte. Este și finalul cel mai optimist pe care-l știu la Coetzee, și poate și cel mai puțin ambiguu etic, pentru că spune că n-ai nevoie de mult ca să-ți poți construi o viață, așa cum plantele reziliente n-au nevoie de multă lumină și apă ca să crească. În logica narativă a romanului, care e religioasă prin patimă și revelatorie prin final, această „puținătate” e piesa centrală și locul în care toate converg: Michael K suferă, dar nu degeaba, fiindcă la sfârșit „se poate trăi și așa” – ceea ce înseamnă că din „cine”-le care este a mai rămas o câtime care vede în viață, oricât de diminuată, ceva ce poate fi construit cu demnitate sau scop, în jurul oricărei puținătăți. În romanul imediat anterior, și anume în Așteptându-i pe barbari, eroul – un magistrat colonial – trece și el printr-o serie de patimi menite să destructureze sentimentul că este un „cine”, dar sfârșitul romanului ni-l lasă de fapt la fel de absent și de nedumerit pe cât era când îl cunoscuserăm prima dată.

În Dezonoare, un roman scris aproape două decenii mai târziu, avem iarăși un personaj care cade de foarte sus, din poziția de profesor universitar, și ajunge foarte jos – ca lucrător într-un ecarisaj. Și personajul de-aici, expert în Byron și în literatură engleză, își înțelege decăderea, dar romanul ni-l arată în toate etapele acestui declin, îl pune față în față cu propria ipocrizie și, la final de tot, nu-l salvează nici măcar prin optimismul precar prin care alesese Coetzee să-l salveze pe Michael K. Ambiguitatea morală este de altfel marca romanelor sale – de la primul (Ținuturi în crepuscul), în care un tată puțin instabil, care amintește de copistul din Dublul lui Dostoievski, își înjunghie propriul copil și se justifică delirant, până la ultimul, Polonezul, în care protagoniștii merg prin lume fără să se întâlnească cu adevărat și fără să-și comunice –, și e vorba de o ambiguitate care vine nu atât din faptul că lumea nu gândește moral, ci din aceea că personajele nu înțeleg ce mai înseamnă să te schimbi, stupefiate de violența lumii sau de propria lor indiferență sau inabilitate etică. Unii par să-și primească pedepsele cu aceeași beatitudine deterministă cu care și-ar primi victoriile, de parcă ei înșiși n-ar depinde de ei înșiși. (Întâmplător, asta era problema pe care și-o pusese Dostoievski în Însemnări din subterană.)

Coetzee pare foarte interesat de ideea asta, creștină în esență, că există un loc liminal în sine ale cărui uși se deschid numai prin suferință și la care n-au acces decât cei care au trecut prin patimile vieții – dar nu mai poate să-l reclame cu fervoarea cu care o făceau acum nici o sută de ani prozatori pentru care era de la sine înțeles că viața nu te lasă neschimbat și că, dacă rămâi tare pe picioare, ancorat în credință, în comunitate ori într-o formă de curaj existențial, n-o să te pierzi și viața te va transfigura, ridicându-te. La Coetzee rămâne intuiția că durerea poate să-ți facă ceva și în virtutea acestei intuiții își supune personajele tuturor acestor patimi, dar în final eliberarea e suspendată. (Simțim că asta e foarte puțin și educația politică contemporană îți cere să te revolți în fața unei asemenea înjosiri. Rămâne ceva în aer din intuiția creștină că suferința e formativă, dar e vorba doar de o suferință didactică, destinsă, care consolidează sinele, îl face mai autentic și nu-l distruge.)

Când profesorul universitar din Dezonoare se atașează de unul dintre cățeii din ecarisaj, e întrebat chiar la finalul cărții dacă vrea să-l omoare, așa cum făcuse cu toți ceilalți și proprietara ecarisajului îi cere: „Renunți la el?” Lurie – profesorul – nu răspunde decât: „Da, renunț la el.” – care e ultima replică a cărții. Și asta e tot. Nu știi aici dacă această renunțare este pasul final spre completa lui dezumanizare, în sensul că în sfârșit a devenit indiferent la orice formă de afecțiune, fie și una față de niște ființe pe care pe parcursul cărții le consideră inferioare, sau dacă acesta e momentul în care renunță la ultima iluzie că viața lui ar mai putea-o lua în sus și se reîntoarce în „the foul rag and bone shop of the heart” a lui Yeats, în care nu mai poate să se mintă deloc și unde în sfârșit va ști cine este.