Picăturile de ploaie din iazul lui BAS

Propun să ne întoarcem pentru un timp la literatură, după ce ultima oară ne-am plimbat puțin prin galeriile artelor plastice, așa încât de data asta se-ntâmplă să ne uităm prin clasorul cu timbre al unui mare cititor, al unui spirit (care se autoproclamă) pas­calian, așadar îndrăgostit și intim legat de interiorități, fizice ori psihice: BAS. Nu cred să exagerez când spun mare cititor, aș zice c-o putea intui oricine s-a intersectat cu proza lui ori măcar cu alte volume de nonficțiune, cum ar fi corespondența cu Vasile Ernu (Centrul nu se mai susține; Ceea ce ne desparte. București: Editura Trei, 2023); în Peștii cubanezi însă, calitatea asta pare a deveni raison d’être și structurează întregul demers – hermeneutic, pe de o parte, iar pe de alta, pseudo-biografic, și-ntr-o mică măsură chiar apologetic. Structurează, în definitiv, o întreagă existență.

Hermeneutic din cel mai simplu motiv: ăsta-i un eseu despre marile eseuri care au marcat gândirea secolului trecut – și, prin extensie, a ceea ce a urmat după –, biografic tocmai fiindcă selecția n-a avut un criteriu strict istoric, ci mai degrabă unul personal – sunt eseurile și personalitățile care în primul rând au mișcat ceva în autor, care au însemnat un punct de cotitură mai mult sau mai puțin evident în evoluția gândirii sale. Sunt marile texte la care ajungi în genere mânat de intuiție și care lasă întrucâtva senzația aceea de magie tipică lucrurilor care se refuză rațiunii ime­diate. E candidă imaginea aceasta a peștilor cubanezi, timbrele preferate din copilăria petre­cută fizic într-un apartament de două camere din Berceni și mental prin tot felul de cărți, care în timp s-au transformat în altceva, pe măsura preocupărilor. Iar asta nu-i numai o imagine candidă, ci și una cu potențial de familiaritate, căci toți tocilarii (nu mi-o luați în nume de rău, și eu tot în categoria asta mă includ) au probabil liste personale cu cărți sau scriitori care au reprezentat în viața lor întâlniri miraculoase – eu îi privesc pe ai mei ca pe niște licurici care sclipesc pe un drum semi-obscur și-mi arată calea când mă rătăcesc. Fie că-i privim ca pe niște pești, fie ca pe niște licurici contează mai puțin, în ultimă instanță.

Și, în fine, oblic-apologetic, fiindcă se read­uce în discuție una dintre cele mai violente furtuni din paharul culturii noastre recente, mai precis momentul în care cartea de debut a lui BAS, Copilăria lui Kaspar Hauser (Iași: Polirom, 2017), a fost acuzată de rasism. Nu-mi pot aminti cum s-a încheiat respectiva dezbatere, probabil s-a dizol­vat de la sine sau dintr-o bruscă plictiseală, dar e limpede că, cel puțin pentru BAS, n-a rămas lipsită de urmări: în timpul plimbărilor terapeu­tice prin străzile bucureștene, vocea de fundal a fost cea a politologului britanic David Runciman, care-n podcastul Past Present Future discuta atunci tocmai „Marile eseuri ale secolului XX”, printr-o lentilă ideologizată, cu care înțelegem însă că autorul nostru polemiza interpretativ. Iar de la plimbările acelea la volumul de față a fost ceva drum de parcurs, ușor întortocheat prin reviz­itarea atât a textelor discutate, cât și a trecutului acelor prime întâlniri, publicarea lor în Observator Cultural și abia apoi reunite aici. Ce a ieșit e un text doldora de „exerciții de admirație, lecturi de identificare (marea spaimă… – n.m.) și, în majoritatea lor, pretexte pentru a întoarce ocheanul și a mă strecura în acel spațiu sigur, clădit în vremea peștilor cubanezi și rămas nevizitat până atunci.”

Așa încât îi vizităm împreună pe Baldwin, Sontag, Orwell, Freud, Woolf, Camus, Didion, Wallace, Coates și pe Ion Vianu – și nu doar eseurile lor, ci și personalitățile lor, fiindcă în eseu ești mai îndreptățit să cauți și să găsești, cred, sisteme de gândire și de credințe personale decât în ficțiune. Eseul e prin excelență un gen mai cuprinzător tematic și parcă e mai liber, în orice caz mai transparent în ceea ce privește vocea celui care scrie – nu e opac ca ficțiunea. Eseurile lui BAS se plasează cam toate la răscrucea a trei drumuri: textul (textele) propriu-zis(e), restul operei și viața scriitorului/scriitoare respectiv/e. Un soi de viața și opera, văzute adesea ca cele două fețe ale aceleiași monede. De regulă sunt destul de reticentă față de tipul ăsta de analiză psihobiografică, dar aici se împletesc natural și într-adevăr merg bine împreună, nu-ți lasă impresia aceea ușor fetișistă tipică unor astfel de abordări. Apropierea acestor „doi versanți”, cum îi numește autorul, nu-i deranjantă aici din simplul motiv că accentul este mutat de pe cauzalitate pe o eventuală corelație, iar de acolo lucrurile se relaxează și e bine c-o fac. Totodată, demersul este și un efort de conturare, de fixare chiar, a unei poziții ferme, a unei opțiuni specifice de a privi Literatura, ca răspuns la aceste noi schimbări de paradigmă:

„Îmi e limpede că statutul ficțiunii a fost temeinic zdruncinat în ultimele decenii și că vina o poartă parțial industrializarea și corporatizarea pieței internaționale de carte, unde tema, subiectul și încadrarea ideologică a autorului devin mai importante decât textul. În același timp, în imperiul mondial al vânzărilor se simte presiunea căutării „adevărului” din spatele ficțiunii atât de pregnant încât de multe ori adevărul respectiv este fabricat numai pentru a răspunde cererii …”

În fine, eseul cu care își deschide BAS volumul are în structurile ei de profunzime germenii unor dezbateri care-ar genera la rândul lor un întreg volum de sine stătător, așa c-am să-l las deoparte și-mi întorc privirea rapid spre lista principală de personaje. Asta fuse numai anti­camera celorlalte zece eseuri.

Dintre toate aceste texte, recunosc că preferata mea a fost triada Baldwin-Sontag-Freud, din motive numai pe jumătate cunoscute. Baldwin poate pentru că s-a construit în mintea și-n imaginația mea ca o figură luminoasă și care emană o tandrețe aproape dureroasă pe alocuri, în orice caz e o figură a cărei înțelepciune o percep ca fiind reconfortantă, mai ales că ea îmi dă impresia că se naște din suferință, iar suferința asta are darul de a apropia oamenii, indiferent de distanțele istorice, temporale sau spațiale care-i despart. Sontag pentru că este încă o personalitate pe care o descopăr, cumva timid, fiindcă, ce-i drept, e ușor intimidantă (foarte bună e și biografia scrisă de Sigrid Nunez, Sempre Susan, tradusă anul trecut, tot la Trei, de Ioana Tudor), dar ale cărei efervescență și nerv sunt fascinante și stimulatoare, fără doar și poate (altfel, nu poți să nu te-ntrebi cum ai fi reacționat tu dac-ar fi fost să-l întâlnești pe Thomas Mann). Și-apoi mai e Freud, una dintre personalitățile cele mai stranii și în cazul căruia BAS a fost și cel mai îndrăzneț din punct de vedere hermeneutic, lansând ideea că monumen­tala Interpretarea viselor ar fi, în esență, o operă de ficțiune, cea mai izbutită a psihanalistului austriac. Probabil că interpretarea aceasta l-ar fi șocat și pe Freud. Pe de o parte Sontag, cea terifiată (sau sătulă) de adâncimi și cea care se pune de-a curmezișul interpretării, iar pe de alta Freud, cel care caută să se scufunde în ele și să se avânte în brațele fierbinți ale interpretării. L-aș adăuga în această selecție personală și pe Coates, fiindcă îmi era necunoscut și mă bucur de fiecare dată când descopăr nume noi.

Oricum ar fi, frumusețea acestor texte (fiindcă da, ele sunt fru­moase, pe lângă densitatea lor strict intelectuală) vine, cred, mai ales din faptul că ele comunică în permanență, destinele lor nu sunt izolate. Se întâlnesc unele cu celelalte, fulgurant de cele mai multe ori, se-ngână și-și răspund, vorba lui Baudelaire, și astfel se creează hărți și punți și e real­mente fain să te plimbi pe potecile astea care se întrepătrund, accidental sau nu. De fapt, mi-e greu să cred că există coincidențe în textele de față; nici nu aș fi atât de sigură că autorul crede în ele.

BAS recuperează toți acești scriitori și câteva dintre textele lor, dar căutarea asta cred că este înainte de orice o căutare îndelungată a propriului sine, a copilului retras, care se ascundea sistematic și programatic de amenințările lumii, care nu mai sunt aceleași ca-n copilărie, firește, dar care riscă în continuare să fie veninoase. Oricare ar fi plusurile și minusurile acestor texte, ele pălesc în fața acestei tentative de reconstrucție, asupra căreia nu prea poți interveni evaluativ, tocmai pen­tru că este atât de sinceră și de personală. Prin ele răzbate totuși o volup­tate foarte specifică, cea pe care numai literatura bună ți-o procură, iar ea stă în lumina altor spirite tutelare, care-ar merita și ele textele lor sep­arate: Benjamin, Eliade și nu în ultimul rând Montaigne, acest mic Dumnezeu care a dat naștere Eseului.

Poate le dați o șansă Peștilor cubanezi, mai ales acum, la început de an, când elanul e mare și avem tendința să facem tot soiul de liste de lec­turi, care la rândul lor au tendința să se subțieze până la sfârșitul anului, dar mai e drum lung până acolo. Din cartea asta sigur veți ateriza în tărâmul altor texte, iar dacă nu, ea în sine rămâne un volum fain (sau un timbru rar, ca să nu mă îndepărtez excesiv de metafora dominantă a volumului).

P.S. Citeam un interviu luat de Ionuț Sociu lui BAS în Scena9 („Lasă-l pe BAS să te năucească”), în care se vorbea la un moment dat despre tătici; asta ca să-mi dau seama că pionii triadei mele au avut ei înșiși destine aflate sub semnul figurii paterne, asta-i aduce laolaltă în primul rând. Se pare că întotdeauna e vorba de tătici, mi-a devenit brusc limpede că nu avem scăpare.