Demonul inutilității

Sunt mulți demonii care zgândăresc așa-zisa bunăstare a artei în genere și a literaturii și studiului umanist în particular, iar unul dintre cei mai bătrâni și cu limba cea mai ascuțită este cel care ne vorbește neîncetat despre inutilitatea acestor mai vechi sau mai noi îndeletniciri. El nu ține să stea ascuns și deci cere a fi confruntat, așa cum va încerca s-o facă, printre alții, și Nuccio Ordine, în manifestul Utilitatea inutilului, care, după mine, e mai puțin un mani­fest riguros și mai mult o pledoarie înflăcărată și pe alocuri ușor reverențioasă față de trecut.

Cum își propune Ordine să negocieze cu acest demon? Își structurează manifestul în trei părți, unele mai solide decât celelalte: în prima și în cea de-a treia parte pune literatura în centru, iar cea de-a doua parte, care e adevăratul punct fierbinte al argumentației, o alocă efectelor catastrofale produse de logica profitului în domeniul educației, al cercetării și al activităților culturale. Ca atare, începe prin a jongla cu fragmente din diverse cărți de ficțiune, de filozofie, și te trece, mai curând aleatoriu decât după o logică bine stabilită, prin Aristotel, Platon, Ovidiu, Dante, Bacon, Kant, Montaigne etc., adică printr-o serie de scriitori care au fost la un moment dat preocupați, conștient sau nu prea, de problematica asta a (in)utilității literaturii, care de fapt se traduce prin necesitatea literaturii de a fi liberă și neaservită niciunui alt scop în afara ei înseși. Că autorul face această trecere în revistă ca să sug­ereze vechimea problemei, că apelul la clasici pare să dea întotdeauna bine sau c-o face din pură plăcere nu mi-e foarte limpede, dar aș putea să accept că tipul ăsta de abordare ar putea fi un prim pas spre acomodarea cititorului cu problem­atica în cauză.

E interesantă și în măsura în care îți arată parcursul unei idei în diferitele stadii ale culturii (aproape exclusiv) europene. Alteori, însă, ai stra­nia senzație că Ordine ori bate pasul pe loc, ori că nu-și duce argumentele până la capăt, preferând să lase aceste minți sclipitoare să vorbească în locul lui. Altfel, îmi pare că încearcă aici o demonstrație a ceva deja evident: literatura este în esența ei gratuită și dezinteresată sau așa ar fi ideal să fie (căci ea poate fi aservită și politic sau ideologic), fiindcă e limpede ca lumina amiezii că niciun scri­itor bun nu scrie ținând cont, înainte de orice altceva, de criteriul economic al profitului. Motivele pentru care cineva se apucă de scris țin mai mult de anecdotică și nu asta interesează aici, de aceea mi se pare că utilitarismul are efecte mult mai vizibile în cadrul studiului umanist, al criticii și al cercetării decât al practicii literare propriu-zise.

În linii mari, autorul își plasează din capul locul argumentul sub tutela unui paradox – acela al utilității inutilului – alegându-și drept orizont discursiv o sferă pe care aș numi-o mai degrabă spirituală, nu doar economică. Astfel, Ordine caută să cerceteze acele domenii de cunoaștere al căror obiect își este suficient sieși, deci un obiect descătușat de poverile oricărui tip de utilitarism – iar tocmai acest tip de cunoaștere ar fi cel care ar conduce la cultivarea spiritului și care, implicit, ne-ar face mai buni. Din tonul general al manifestului, tind să cred că „bun” va avea aici un côté moralist foarte pronunțat, deci literatura văzută ca o educație morală și chiar civică, viziune de care prefer să mă despart în favoarea unui „bun” amoral, care se apropie mai curând de ideea unui drum către sine însuși, a unei căutări nu a Adevărului, ci a adevărurilor unui lucru, unei ființe, unei lumi. În genere observ că discuțiile despre literatură și implicit despre studiul umanist oscilează permanent între aceste două terenuri, poate chiar trei, care încearcă să se împace reciproc – cel spiritual (să fim mai buni, mai empatici, să ajungem mai aproape de esența lucrurilor etc.), cel practic și cel economic (produc­tivitate, profituri imediate). Azi, mai ales dacă vrei să rămâi cu picioarele pe pământ, e deosebit de complicat să excluzi dimensiunea economică din dezbatere, fiindcă tocmai ea e cea care ajunge, de cele mai multe ori, să orchestreze mișcările studiului umanioarelor. Ceea ce Ordine nu aduce în discuție decât foarte vag este faptul că finanțarea serioasă a studiilor și a cercetării poate să asigure un anumit tip de libertate – economică, de data asta – fiindcă stabilitatea financiară creează un spațiu excelent pentru concentrarea exclusivă pe studiu ca atare.

Eticheta de inutilitate pe care ți-o lipește societatea contemporană, neoliberală e echivalentă în primul rând cu o muncă continuă de a-ți jus­tifica existența, ceea ce devine extenuant în timp, și mai apoi cu încer­carea de a-ți dovedi utilitatea. O tot vedem în ultima vreme – iar cum, contrar idealismului unora dintre noi, muzica, literatura, arta și studiul lor nu se pot susține numai din aer și cuvinte, ajungem în situația în care actul cunoașterii sau al creației nu mai poate fi nici gratuit, nici dezin­teresat (așadar încetează și să mai fie complet liber) și își asumă obligația de a se face util. E drept că în lupta purtată împotriva acestei utilități practic-economice pare mai cuviincios să invoci argumentul unui folos mai abstract, de tipul:

„[…] nu suntem conștienți că literatura și disciplinele umaniste, cultura și educația alcătuiesc lichidul amniotic ideal din care țâșnesc idei precum democrația, libertatea, laicitatea, egalitatea, dreptul la critică, toleranță, solida­ritatea sau binele comun.”

E adevărat și că invocarea acestei dimensiuni spirituale a literaturii o putem încadra tot într-o specie de utilitarism mai soft – sau cel puțin într-unul care nu se află sub călcâiul economiei și care, articulat cu grijă, se apropie de nucleul filozofic a ceea ce înseamnă umanioarele – însă în momentul în care afirmăm că literatura servește la ceva (chiar dacă la ceva ușor imprecis și greu de definit sau de cuantificat), rămânem prinși în aceeași veche plasă din care tot încercăm să scăpăm. Singurul argument cu adevărat gratuit ar suna cam așa: „Îmi plac poveștile”, așa cum a spus-o odată un student al lui Nabokov atunci când a fost întrebat motivul pentru care alesese să urmeze cursul respectiv. Ceea ce nu înseamnă că două lucruri nu pot fi adevărate în același timp: pot coexista acel „Îmi plac poveștile pentru ele însele” și „Îmi plac poveștile pentru x, y, z motiv”. Primul caz pare aproape un lux acum. Am spus că vrem să scăpăm din această plasă, dar dificultatea vine din confruntarea a două vocabu­lare întrucâtva incompatibile: cum convingi o gândire de natură strict economică cu argumente de natură aproape filosofică?

Unde încep lucrurile să se miște este în partea a doua a manifestu­lui, mai interesată de problemele efective ale învățământului și cercetării și care se răsfrânge în problema educației, mai precis în discutarea „universităților-întreprinderi și a studenților-clienți” și-n care Ordine identifică câteva dintre mișcările șovăielnice ale studiului umanist: subfinanțarea, dinamitarea criteriilor de selecție și de evaluare, scăderea anilor de studiu și implicit a nivelului de dificultate al studiilor, preferința pentru cantitate, și nu pentru calitate.

Argumentul-forte a lui Ordine, cu care sunt și eu de acord, este că universitatea a devenit o întreprindere, un business, iar studenții s-au transformat în clienți, astfel că relația profesor-student funcționează pe baza unui principiu tranzacțional, dacă nu chiar într-o logică a clientelei: universitatea nu mai e un spațiu de întâlnire între profesor și student, din care emană cunoașterea ca atare, ci devine un spațiu în care se dă (sau se vinde) informație, cu promisiunea evidentă a unor locuri de muncă ime­diate și a unor câștiguri pe măsură. La fel de evident este și că o facultate cu profil umanist nu a putut și nici n-o să poată promite așa ceva vreodată, astfel că devine din ce în ce mai greu să justifici, din nou, existența unei astfel de instituții, care pare că funcționează pe complet alte criterii decât cele ale societății de azi. Cam asta e premisa de la care pleacă Ordine și cam tot aici se și oprește, la suprafața problemei.

Dedesubturile ei mi se par mult mai interesante, însă.

Problema mai gravă și mai periculoasă e ceva în aparență secundar principiului utilitarist, și anume criteriul imediatului, al vitezei. Ea decurge din utilitarism fiindcă, de obicei, nu doar că se urmărește un câștig, un profit în sine, ci mai important este ca acesta să fie imediat, iar lucrurile care cer de regulă timp și răbdare (așa cum cere orice lucru greu și complex) nu-și mai găsesc, în această economie rigidă, un loc sigur. Asta și pentru că imediatul se transformă într-o dovadă a eficienței mașinăriei care l-a produs – termeni care, la drept vorbind, sunt aproape incompatibili cu umanioarele, care au acest „neajuns” de a avea bătaie lungă și destul de greu de cuantificat în rezultate. Iar tot ce cade în afara sferei imediatului, a certului și a profitului are de suferit. Studiile umaniste și-au semnat condamnarea la moarte în momentul în care li s-a pretins și au crezut ele însele că pot să devină o mașinărie producătoare de rezultate, de diplome și de reguli.

Utilitarismul implică, printre altele, o doză mare de eficientizare, și deci de creare a unor tipare, de unde nu mai este decât un pas mic către pierderea din vedere a nuanțelor și către disoluția curiozității și a răbdării, așadar către conformism. În unele zile am această teamă că, dacă continuăm să apăsăm pedala utilitarismului, o să ajungem să ne prăbușim ori în indiferență, ori în ignoranță, ori într-un amestec toxic al celor două, iar abia acesta mi se par adevăratul pericol. Bref, vedem cum obiectul studiului umanist nu se mai vrea a fi înțelegerea, ci producerea. Nu mai e atât de important procesul, drumul, ci rezultatul. Ne instalăm con­fortabil în această cultură a grabei, cu toate implicațiile ei, printre care nu se mai poate crea un spațiu pentru ritmul mai lent cu care înaintează motivațiile vechiului umanism.

În fine, cu siguranță ar mai fi multe de spus despre problematica aceasta, care prin vastitatea ei se epuizează greu. Poate că ce-i lipsește cărții lui Ordine este în primul rând curajul, iar mai apoi rigoarea; de ambiție nu duce lipsă, fiindcă se avântă entuziast în multe direcții, pe care însă le lasă de multe ori în aer, odată stins entuziasmul. Manifestul are meritele lui, desigur, iar cel mai evident este acela de a-ți lansa o serie de idei pe care, vrând, nevrând, te simți dator să le duci tu până la capăt, iar efortul de a umple golurile lăsate de autor comportă un tip de anga­jament care, atunci când tragi linie, e benefic în primul rând pentru cititor.