Simți că te lovește un soi de năuceală plăcută atunci când te trezești în mijlocul tuturor buclelor, spiralelor și piruetelor unei minți care, pur și simplu, refuză să stea prea mult locului. Iar ție îți rămâne destul de puțin timp la dispoziție să te decizi dacă ai curajul să-ncerci măcar să te adaptezi la viteza și la temperatura unei astfel de minți care patinează cu o urgență pe care n-o înțelegi pe-ndelete de la început. Dar în definitiv e un exercițiu bun ăsta, de a uita o vreme de tine și de a-l observa pe un altul, așa încât haideți să vă povestesc despre un eseu straniu și frumos.
E vorba despre Nomadism. Despre gândirea care devine corp al Laurei T. Ilea, firește.
Relativ scurt, dar care cere un timp mai lung de acomodare și-apoi de digestie, cu siguranță puternic mozaicat, eseul ăsta în trei părți a fost conceput ca un răspuns peste timp la primul volum al autoarei, Meditații inactuale, sau mai degrabă ca o meditație (acum actuală) despre configurarea, cu toate rătăcirile și metamorfozele aferente, ale unui drum al gândirii, vorba lui Heidegger. Și e naturală imaginea drumului, în asta stă și miza eseului: necesitatea conturării unei gândiri vii, procesuale, autogeneratoare, auto-motivante, mereu în căutarea unui altundeva, mereu în procesul de chestionare a centrului, care fie, în acest secol, devine iluzoriu, fie, dacă-i acceptăm totuși existența, trebuie să acceptăm și imperativul de a-l dinamita din când în când, cumva ca gest împotriva letargiei, a autosuficienței stabilității sau al indiferenței care se naște din siguranța imobilității. Mișcare, vis de fugă, căutare, evadare . toate merg în direcția unor forme noi de viață și de gândire. Viața și gândirea, de altfel, se întâlnesc doar ca cea de-a doua s-o deconstruiască pe prima și abia mai apoi s-o recompună, întrucâtva distorsionat. Tipul ăsta de viziune nomadă, fluidă, am mai întâlnit-o la Elif Shafak, pe care Ilea o și evocă, dar față de care mi se pare că se desparte dintr-un punct încolo și merge mai departe în profunzimile și valențele teoretice ale acestui nomadism.
Nimic cu adevărat omogen în textul Laurei T. Ilea, care e limpede că se face și desface în zodia hibridului – momente-cheie din arhiva vieții personale (intime, călătoare ori intelectuale), glisări înspre teorie, reflecție filosofică, întâlniri mentale cu diferiți scriitori și gânditori (printre preferați ar fi, cu certitudine, Friedrich Nietzsche și Hannah Arendt), totul sub umbrela odată a unei libertăți intelectuale, care refuză să se statornicească (și care se produce și ca urmare a unei existențe în spații și limbi multiple), dar și a unei libertăți a limbajului, care merge dincolo de rigorile academice (auto-)limitative, dincolo de o seriozitate inerțială, care, de multe ori, e golită de sens. Fix din acest dincolo pornește Ilea și explorează erotismul, politici ale dorinței, nomadismul, corporalitatea pentru a se apropia și pentru a ne arăta acest sistem filosofic în care gândește lumea.
Asta se întâmplă, în linii mari, în partea întâi. În cea de-a doua, Comunitatea terestră, care cred că are și cel mai puternic caracter de noutate și care devine și mai speculativă din punct de vedere filosofico-literar, pornește de la meditațiile lui Arendt despre posibilitățile noului. Ceea ce pare să spună ea este că există niște limite în ceea ce privește condiția noastră terestră, sau că ea se constrânge progresiv, fapt ce ne conduce automat la dorința unei evadări. Arendt imaginează, în 1958, un posibil schimb planetar, însă Ilea preferă să meargă în direcția unei regândiri a termenilor în care putem negocia existența noastră terestră așa cum este ea, invocând, printre altele, și argumentele filosofului african Achille Mbembe (din volumul La communauté terrestre, 2023), în compania căruia merge o bună bucată de drum.
Așa încât lăsăm deoparte imaginea unei mișcări efective, interplanetare, de părăsire a Pământului-mamă și de populare a unui spațiu-gazdă și descoperim o mișcare metaforizată, care se apropie mai curând de o anumită plasticitate, adaptabilitate a minții și corpului umane, ca reacție necesară la pletora de schimbări pe care le experimentează lumea și, automat, planeta. Schimbări care deopotrivă ne înspăimântă și ne fascinează, dar în fața cărora n-ar trebui să arborăm o resemnare de sorginte nihilistă. Există și un ușor spirit de frondă care se naște aici, situat la jumătatea potecii dintre perspectiva întunecată a acceptării fără rest (gândirea de tipul: așa stau lucrurile și nu pot fi schimbate) și a optimismului miop (care sună a: nu e nimic amenințător în starea de fapt a lucrurilor, deci nu avem motive de îngrijorare).
Schimbarea majoră vizează, în principiu, acest primat din ce în ce mai vizibil al tehnologiei, în toate formele ei, și care se află „la baza transformării Pământului într-un alt fel de planetă, de o consistență diferită, cu mituri și religii altfel articulate, și în care preeminența simbolică a limbajului și a rațiunii, elemente perene în saga civilizației umane, va fi înlocuită de evenimentul techné…, care cu siguranță constituie începutul unei «descătușări» de proporții”. E în egală măsură de adevărat că nu putem încă aproxima consecințele unei asemenea mutații, însă simpla recunoaștere a posibilei sale existențe ne împinge, într-un fel sau altul, să ne permitem un moment de reflecție – ce a fost până acum și ce va fi de acum înainte.
Ceea ce devine limpede în textul ăsta este că schimbările exterioare declanșează (ori ar fi de dorit s-o facă) și schimbări interioare, la nivel de gândire și de raportare. Nu spunem nimic nou când afirmăm că raportarea de acum și de până acum a fost una apropriatoare, laolaltă cu fanteziile sale exploatatoare, venită poate dintr-o rudă îndepărtată a vechiului instinct colonizator, conform căruia ne-am crezut niște mici zei cărora li se cuvine orice și care pot stăpâni, lipsiți de consecințe, totul. Paradigma de gândire trebuie, în condițiile date, să preia mișcările unui soi de umilitate sau ale unei experiențe colective a ceea ce am putea numi ego death, care în definitiv ne-ar dezvăța de iluziile stabilității și ne-ar învăța, deci, non-perenitatea. În traducere liberă: să acceptăm că ceea ce credeam a fi al nostru nu ne aparține de fapt, constatare care ne-ar elibera și ne-ar permite să ne mișcăm cu mai multă ușurință. Fluidizare, așadar. Nu pot totuși să nu mă gândesc la cât de complicată este această întreprindere, cel puțin la nivel colectiv, cât de dificilă este această de-narcisicizare a minții umane. Dar poate tocmai în asta constă îndrăzneala speculativă a acestei părți.
Ultima parte închide cercul, temporar cel puțin, deschis la început și mi se pare că e tabloul unui salt făcut în gol, gest radical și necesar.
Îl aminteam pe Martin Heidegger la început și revin acum la el, tocmai fiindcă e un nume care duce la una dintre experiențele fondatoare (și pe alocuri inhibante?) ale autoarei, o experiență pe care am perceput-o asemănătoare cu cea a deșertului („…am simțit nevoia să mă pierd, să îmi dizolv oasele în deșert”). Un periplu intelectual, fenomenologic pe de o parte, iar pe de alta, unul imediat corporal, tactil. Primul, îndelungat (doi ani de studiu al Ființei și Timp, alți cinci de cercetare doctorală), celălalt scurt, dar intens simbolizat. În esență, înțelegem de la Ilea, jargonul acestei filosofii prime, heideggeriene, a devenit la rândul lui un fel de deșert, desigur de altă natură, în care, însă, cuvintele sunt cele care își dizolvă oasele, apoi carnea și rămân niște carcase goale, splendide în ininteligibilul lor. Pornești în acel deșert închipuit, dar rămâi blocat în el, ca-n niște nisipuri mișcătoare care te înghit. Iar din panica acestei capcane, mai ales în anii tinereții, trebuie evadat numaidecât, iar traiectoria acestei desprinderi duce la ceea ce Marcel Moreau numește gândirea mongolă, eliberatoare, care caută să revitalizeze cuvântul, să repună în funcțiune verbul. Iar principiile aceste gândiri mongole structurează întregul itinerariu al textului de față: „…ceea ce am reținut atunci din acel exercițiu… era elogiul ritmului, incapacitatea de a se așeza, de a urma logica dominantă a acumulării (de capital, de putere, de faimă), a administrației obsesionale, a politicilor de acaparare. Ceea ce m-a fascinat de asemenea la acea formă de întreprindere neașteptată era «demonul mișcării», creat în răspăr, fugacitatea și perisabilul, combustia rapidă, evanescența ca lege…”
Ar mai fi multe de spus și de disecat despre și din acest eseu-călătorie al Laurei T. Ilea din care, recunosc, am rămas înainte de orice cu bucuria de a fi citit un text în mod particular de curajos și de viu. Te poartă cu el și-ți arată cum mișcarea asta nomadă e roditoare și numai prin simplul fapt că te așază în diferite puncte – culmi, scorburi sau dune de nisip – din care lumea va arăta întotdeauna altfel. Cam ca în interiorul unui caleidoscop mental. Pariul post-lectură ar fi să ne cultivăm propriul nostru nomadism – care desigur va arăta diferit pentru fiecare dintre noi – și să vedem unde ne conduce și ce vrea să ne arate. Singura condiție? Să nu mai stăm pe loc.
