Poemele lui Hart Crane (1899-1932) propun în literatura americană o fantezie și un imaginar preluate din textele lui Rimbaud, Blake sau Whitman, depășindu-i pe imagiști. În comparație cu simboliștii francezi – de la care preia diverse elemente de formă, dar și conținut –, Crane aduce un plus de vitalitate în textele sale. Trece dincolo de versul alb și descriptiv imagist, construind mai degrabă un lirism metafizic. Poezia lui Crane poartă amprenta schimbărilor industriale majore din America, rămânând aplecată totuși asupra unei naturi inițiale. Hart Crane se naște în Garrettsville, Ohio, dar copilărește și face școala la Cleveland. Scrie intens poezie, după ce se mută la New York în 1916, practicând în același timp fel de fel de munci. În timpul vieții publică două volume de poezie: White Buildings (1926) și The Bridge (1930). Prima traducere din Hart Crane este făcută de Rodica Mihăilă și de Irina Grigorescu în volumul Podul Brooklyn (Editura Univers, 1979). Câteva poeme au fost incluse în antologia Poezie americană modernă și contemporană (Editura Dacia, 1986) a lui Mircea Ivănescu.
La mormântul lui Melville
Adesea în spatele valului, de pe această culme vastă,
A văzut zarurile, din materia celor înecați, lăsând în urmă
Un monument. Numerele lor, în timp ce le-a ochit,
Se mișcau pe țărmul înnegrit și prăfuit.
Și cum epavele treceau fără ale clopotelor muzici,
Vasul plin de belșugul morții dădea înapoi
Un capitol risipit, o hieroglifă învinețită,
Un semn răsturnat în coridoare de scoici.
Apoi, în liniștea circuitelor a unei bobine uriașe,
Cu niște biciuri blestemate și o răutate potolită,
Erau acolo ochi încleștați care altare înălțau;
Iar, între stele, răspunsuri tăcute se strecurau.
Busola, cvadrantul, sextantul nu arătau
Vreun val îndepărtat… Sus pe culmea albastră,
Această monodie nu-l va trezi pe marinar.
Năvalnica umbră doar marea o păstrează.
Cavoul
O, ce tandrețe, ce sfârșit!
Ce ar fi viața fără să te odihnești,
Ce ar fi moartea fără un șanț?
Seninul Apollo și al său râs cultivat
Și dintele tare ca piatra al Săgetătorului,
Rimează cu aceeași literă (închizându-se bucățică cu bucățică)
Și ne iau cu ei, pe noi, forțat:
Ca și cum noi am ști cine sunt cei diferiți,
Farmece pe care fiece în parte refuză să le-nchege
Cu o înfierbântare furioasă al cărei nume e scrisul
Cu litere mai mari decât alfabetul.
Ce schimba, oare, sanscrita
Așezată de
Încheietura mea în camera Timpului? Cine
O va ține – să poarte amintirea dragă a timpului –
Cine va distruge mirajul unei monede care
Să apere Nilul cu puțin nisip și soare?
Purgatoriul
Țara mea, oh, pământul meu, prietenii mei –
Sunt atât de departe – aici de voi într-un ținut
Unde toate lămpile voastre de gaz, fețele, sputele strălucesc
Ca ceva părăsit, abandonat? Aici sunt –
Și oare stelele, munți înalți, parfumul
Edenului și copacul primejdios – să fie toate astea
Peisajul mărturisirii și, dacă ar fi mărturisire,
Putem oare vorbi și de iertare? Trezesc pinii – dar pinii se trezesc aici,
Visez cidrul mult prea dens, zăpada cea moale.
Unde să fie baionetele pe care nu le va crește niciodată scorpionul?
Aici cutremurele dărâmă case,
Și văd cum toți compatrioții mei fug în hambare.
Astfel exilul e în Purgatoriu – nu cel imaginat de Dante,
Ci cel ce seamănă c-o cuvertură și nicidecum c-o plapumă,
Și nu mai pot decide nimic – să fie verde sau maro
Pe care l-aș prefera țării sau orașului?
Sunt destrămat, din nou ca un nou-născut,
Așa cum sună clopotele bisericilor aici în Mexic
(Sună prea tare pentru a-mi asculta chemarea) –
Și ce ore au uitat să bată voi ști,
Ca unul a cărui înălțime, la un moment dat, nu a fost la fel.
Traducere și prezentare de Daniil Iftime
