Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”

Generația canibală (Polirom, Ego-grafii), cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, reface biografic o călătorie în România anilor ʼ90, pe care autorul a întreprins-o ca student, explorându-și „noua Patrie” – până atunci doar fantasmatică și imaginară, ca oricăruia „născut (și trăit exclusiv) în URSS”. Din momentul lansării (decembrie 2024) până azi, Vasile Ernu reface parcursul inițiatic de acum trei decenii, într-un amplu turneu de lansare prin orașele românești care i-au jalonat formarea. Este o întoarcere emoționantă a celui devenit între timp un intelectual public major, dedicat dialogului și medierii sociale, autor de bestselleruri cu multiple reeditări și traduceri. Cu diferența că banchetele filosofice și excesele bahice de odinioară sunt înlocuite azi de conferințe, mese rotunde și numeroase întâlniri cu tinerii de azi. Retrospecția inițială, reînnoită cu fiecare întoarcere pe propriii pași, spune Vasile Ernu în interviul de mai jos, menține deschis un „imens șantier” al explicării istoriei recente, al căror excepționalism ne-a scăpat celor prinși în vâltoarea ei (și e adesea dificil de explicat generațiilor ulterioare). Răspunsurile pe care mi le-a oferit, între două escale, au darul să-i suscite pe noii cititori ai cărții, dar și să aducă noi înțelesuri celor care au parcurs-o deja.

Florin Dumitrescu: Dintre toate cărțile tale, dragă Vasile Ernu, Generația canibală evocă probabil cele mai multe orașe din spațiul cultural românesc: orașe pe care le-ai explorat și care, în mod reflexiv, ți-au permis să-ți explorezi propria personalitate, ca tânăr intelectual din anii ʼ90. Astăzi, după zeci de ani, străbați un itinerar asemănător, dar într-un interval mai concentrat, ca să-ți promovezi cartea și ca să discuți cu cititorii. Ți-ai propus un fel de pelerinaj prin orașele formării tale?

Vasile Ernu: Cartea are două paliere largi pe care-mi construiesc povestea de ansamblu. Primul este un lung travaliu de încercare de a povesti epoca ʼ90, pe care o numesc epoca western a Estului: epoca în care s-au întâmplat prea multe schimbări într-o perioadă atât de scurtă. Ceea ce Occidentul a trăit în sute de ani noi am trăit intens în zece, cincisprezece ani: prea mult, prea intens, prea ca în Est – o violență structurală cum rar s-a văzut pe timp de pace. Cred că acest volum – o spun cu modestie și responsabilitate – este cel mai mare șantier de redescoperire a anilor ʼ90 de la noi. Deci e doar un început.

De ce spun lucrul acesta cu imensul șantier? Pentru că eu am niște mize foarte ridicate. Mă interesează să scontez mai toate palierele sociale, politice, economice ale acestor schimbări pe mai multe direcții și pături sociale diverse. Au avut loc dislocări totale în toate sectoarele vieții. Astfel de transformări cu așa o viteză nu au mai avut loc cu excepția războaielor, dar ele erau rapid repuse la loc: acum totul s-a schimbat radical, definitiv. Noi încă nu conștientizăm  prin ce transformări radicale am trecut: mă și mir că mai suntem teferi la minte și încă în viață. Iar aceste lucruri nu au cum să nu lase urme: răni adânci și traume imense. Eu chiar susțin că revanșismul actual are rădăcini adânci în ʼ90. Noi acum culegem roadele anilor ʼ90. Războiul din Est este strâns legat de anii ʼ90 – acolo-și are rădăcinile. Avem multe crime și mult sânge ascuns sub preș. Multe probleme nerezolvate sau rezolvate prost.

Și tot legat de epoca ʼ90, de carte și miza ei: schimbarea grilei de interpretare a anilor ʼ90. Despre anii ʼ90 se minte nu prin fals, ci prin omisiune. Ni se spun doar adevărurile convenabile. Ni se spune mantra cu Jos comunismul, Democrație, Libertate, Piață liberă etc. Sunt adevărate? Da. Am trăit poate cea mai liberă epocă care a durat câțiva ani: la limita anarhiei. Dar eu zic: libertatea a fost fără limite. Ni s-a dat libertate politică, dar ni s-a dat și libertate economică: inflația ne-a ras toate acumulările, iar disponibilizarea – închiderea marilor întreprinderi – ne-a eliberat de accesul la un loc de muncă pentru a ne hrăni copiii. Un val de tragedii la scară colosală: dispariția locului de muncă fără a ți se oferi alternative, disponibilizare, șomaj, dislocare în masă, inflație – toate accelerate de imensa nevoie de consum de rit nou. Toate astea trebuie povestite – ne-am canibalizat total pe ritm de Lambada, fericiți că bem un suc TEC viu colorat, de la a cărui toxicitate murea și calul. Toate acestea trebuie povestite și explicate.

Al doilea palier foarte important pentru mine este această descoperire a României. Nu doar a României postcomuniste, ci a României ca „nouă Patrie”: eu fiind „ultimul copil al Imperiului” venit aici să-mi cunosc Patria în care nu am trăit. O descopăr treptat și văd o țară foarte diferită de ce știu și cunosc eu. România mea era una imaginară, din cărți. Și treptat îmi dau seama că, chiar dacă îi cunosc limba și cultura, religia și etosul, am totuși un sentiment de fiu într-o „țară nouă” și chiar „străină”. Oamenii cu care vorbesc aceeași limbă parcă folosesc altfel sensurile și înțelesurile lucrurilor.

Îmi dau seama că asta vine din „istoria materiei” din care suntem compuși. Diferențierea este dată de faptul că modernitatea noastră, a celor din Basarabia, este trăită într-o altă cultură materială, administrativă, culturală de masă diferită, imperială. Suntem produsul unui alt Imperiu, chiar dacă am păstrat destul de bine identitatea etnică. Dar au apărut multe practici care ne diferențiază: de la mâncare și muzică, la culturi materiale și practici cotidiene.

Mi-am dat seama că până și spațiul, timpul, muzica și umorul sunt distincte în anumite momente. Mi-am dat seama că „noua mea Patrie” trebuie reînvățată precum o nouă limbă. Va fi a mea, dar ca una învățată la maturitate.

Nu a fost ușor să învăț elemente precum bășcălia. Umorul e o chestiune extrem de fină, intimă și greu de construit și schimbat. Basarabeanul nu are ureche pentru bășcălie, căci el citește acest tip de umor în notă tragică – în ’90 săream la bătaie pentru acest tip de umor. Așa cum ne-a fost enorm de greu să acceptăm maneaua ca formă de practică muzicală cotidiană. Despre aceste lucruri povestesc.

Eu cred că unul dintre elementele importante ale cărții e această descoperire a Românei văzute prin ochii unui „străin de-al nostru”. Și la asta chiar mă pricep. Și sunt, cred, primul care o face atât de complex în epoca post-ʼ90. Dar atenție: eu citesc aceste diferențe nu ca pe niște esențialisme de „caracter” sau „psihologii ale poporului”, ci ca pe niște practici care au cauze sociale, economice, politice.

F.D.: Cartea are, printre altele, și un caracter picaresc, inițiatic, poate fi citită și ca un Bildungsroman. Într-o ambianță boemă, impregnată cu băutură și petreceri, se prefigurează parcursul intelectual al tânărului Vasea, jalonat de profi magistrali, de colegi de studiu și de comilitoni ideologici. Cum ar mai putea tinerii de azi să împletească studiul și distracția formativă „ca pe vremea noastră”, cu toată scumpetea și presiunea de a-și găsi job pe care le resimt?

V.E.: Există indiscutabil o parte romantică și fascinantă a anilor ʼ90. Aici intră libertatea în care am fost aruncați brusc. Aici trebuie specificat un lucru: la mine anii ʼ90 încep prin ʼ86, pentru că vin din URSS și acolo începuse perestroika. Noi deja aveam un avans bun față de România, care ieșea dintr-un regim groaznic: umilitor, numai penurie și un autoritarism dement. Noi am fost scutiți de ceaușism: și asta se simte – veneam dintr-o lume ceva mai echilibrată. Și aveam un avans al practicii liberale și al bunăstării. Greu de crezut azi.

Deci libertatea aproape anarhică, fără minime reguli, era totală: ea a ținut puțin. Dar acea stare e greu de refăcut pentru că nu mai are condiții politice, sociale și economice.

Libertatea era dublată de un soi de „suspans economic”, în care vechiul regim aproape că nu mai funcționa, iar capitalismul sălbatic care împarte lumea ierarhic pe bază de bani încă nu intrase. Trăiam cumva în afara sistemului economic: banii nu aveau încă funcție politică. Asta avea să vină în câțiva ani, când banul a devenit aliatul central al puterii: el definește cine ce este și unde se află ierarhic. Cu bani aveai să poți face orice: să cumperi de la mărfuri până la oameni din parlament.

Dar în prima fază noi trăiam în afara banilor: un soi de economie a schimbului. Eram atât de săraci, dar nu știam pentru că încă nu intervenise ierarhia dată de statutul social al acumulării. Acolo conta mâncarea și băutura, conta pachetul primit de acasă care se reducea la mâncare și băutură. Totul era încă atât de ieftin, că nu conta: și toți eram săraci. Firește că erau și unii care aveau, dar în cămine era un schimb continuu de mărfuri, bișniță, troc. Puteai să ieși în oraș fără bani și găseai pe cineva să-ți dea o bere. Azi asta nu-și permite nimeni: viața a devenit incredibil de schimbată și a dispărut economia schimbului și darului, fiind înlocuită de economia acumulării.

Eu discut mult cu tinerii pe aceste subiecte și îmi dau seama că ei nu mai pot gândi în afara câmpului economiei acumulării – bazele sociale, politice și economice s-au schimbat total. Ei nu pot gândi viața fără bani – în afara câmpului financiar. Pentru că ea nu mai poate fi gândită așa dacă nu ai avut și o altă practică.

Știu tineri care nu ies în oraș cu anii – în sensul de a merge în localuri – pentru că nu au bani și este umilitor să mergi fără bani. Noi așa jenă nu aveam. Eu am trăit fără bani până la 30 de ani. Adică cu un minim care azi pare incredibil.

Asta e bine de povestit pentru că schimbă radical modul de viață, socializare, comunicare, relaționare. De exemplu, noi puteam merge zi de zi la crâșme și sta nopți și zile acolo. Aceste localuri aveau să devină istorice prin felul lor de a funcționa, prin lumea care venea acolo și prin timpul petrecut. Discutam cu zecile de ore – copii de o diversitate nebună: Iași, Cluj, Timișoara, București. Știam toate crâșmele legendare. Știam oamenii-cheie, erau patriarhii barurilor. Îi știam pe toți. Barul/crâșma era un loc la fel de important precum universitatea, dacă nu chiar mai important.

Azi toate astea au dispărut total. Eu am petrecut acum doi ani la Timișoara o toamnă lungă. Și am mers prin localuri, ca în tinerețe. Ce m-a surprins: lume multă, tineri – consumă. La 22:30 se anunță ultima bere. În mod normal, la noi era ora la care ieșeam în oraș – atunci abia începea viața de noapte. Aici și-au luat toți frumos ultima bere și la 23 fix au plecat disciplinat acasă. Noi am fi dărâmat localul dacă se întâmpla asta: pentru noi avea să fie totul deschis cât vrem noi – și voiam nelimitat totul.

Întrebarea este: Ce s-a schimbat? Civilizație și alte blablauri? Cine i-a dresat atât de bine? Nici miliția comunistă nu poate dresa tineretul atât de bine cum o poate face capitalul. Ce s-a întâmplat de fapt? Sunt două elemente-cheie care au schimbat total stilul de consum care a afectat total stilul de ieșire și relaționare al tinerilor studenți. Unu: prețul imens al vieții – al ieșirilor în oraș; viața a devenit prea scumpă. Noi în sărăcia aia ne permitem ceea ce azi nu-și permit nici oamenii cu bani: luxul de a pierde timpul în crâșme. Azi și pentru cei ce au venituri bune e deja scump. Firește, calitatea a crescut: indiscutabil – noi știm ce porcării beam. Dar dincolo de asta, este nepermis de scump totul.

Și doi: fiindcă viața e prea scumpă și părinții nu-și mai pot întreține copiii, iar statul s-a retras, toți sunt nevoiți să lucreze. Atenție: să lucreze cu normă întreagă, fiind studenți. În anii ʼ60-ʼ90, așa ceva era de neimaginat. Da, mai aveam joburi de vară, pe ici, pe colo: dar studenția era ruptă total de muncă. Studentul învață, nu muncește. Acum studentul în primul rând e muncitor și abia secundar e student. Cum să mai stai până la 3 noaptea când la 7 dimineața ești pe plantație la corporație?

Prețul (viața prea scumpă) și munca au schimbat radical viața de noapte, viața în oraș, timpul liber, relaționarea etc. Pentru mine este horror acest stil: să fii student și să nu ai viață de student? Asta afectează imens procesul de învățare, pricita socială, relațiile etc. Totul sună a roman englezesc sau rusesc de secol XIX.

De asta nu strică să vadă cum trăiam noi nocturn în anii ʼ90.

F.D.: Sălbaticii copii dingo din anii ʼ80 s-au făcut mari și au devenit canibalii anilor ʼ90? Cele două cărți consecutive formează un diptic al violenței sistemice, pe care ai resimțit-o mai întâi ca adolescent revoltat, mai apoi ca tânăr studios, implicat în reflecția ideologică. Cum ar fi să denumești acest diptic?

V.E.: Inițial am vrut să fie o carte pe ʼ80 și ʼ90. Dar când am început să scriu, mi-am dat seama că nu se poate. Sunt două epoci foarte diferite. Așa că am spart povestea în două făcând două cărți autonome. Prima e cumva cartea adolescenței care are loc în URSS – mai mult în Chișinău: despre adolescența unor copii din capitală de Gubernie sovietică în ultimele zile ale mărețului Imperiu întrat în stadiu de descompunere. Noi ne transformăm, fiind adolescenți scăpați de sub control de părinți și sistem, iar în paralel cu noi Imperiul se năruie. E o experiență colosală istoria asta. Tot ce se descompune e fascinant – moartea imperiilor e fascinantă. Aici murea și un imperiu, și un sistem imens – comunismul era partea progresistă, dar întunecată a sistemului global. Se vorbește mult de faptul că eram în afara lumii, în afara istoriei, închiși etc. Nu – noi eram foarte globali, chiar dacă îngrădiți: eram element politic central în jocul global. Acum suntem mult mai marginali în jocul global. Dar e o altă discuție.

Generația canibală e cartea maturității și se dedică epocii ʼ90, radical diferită de anii ʼ80. Cumva istoria a ce avea să devină copii dingo – ei și lumea lor se transforma radical. Tinerii UTC-iști și comsomoliști care visau să devină ingineri, medici, cosmonauți, matematicieni etc. – în câțiva ani aveau să ajungă traficanți, criminali, bișnițari și tot ce cerea „piața liberă”. Totul s-a dat peste cap valoric, ierarhiile, sensul muncii, al educației etc.

Eu am încercat mult să combin informația, teoria, sociologia și antropologia cu istorii de viață: să împachetez totul într-o docu-ficțiune ca un roman de idei. Asta are șansă să țină mai mult, cred, mai ales că vedem cum cărțile au o viață tot mai mică. Eu am norocul să am multe ediții la cărți – e un pariu interesant. Dar nu noi decidem ce rămâne. Cititorul știe mai bine.

F.D.: Ai pagini, uneori chiar capitole întregi, dedicate unor obiecte fabuloase, exponențiale pentru anii ʼ90, care îți provoacă uluirea și îți stimulează reflecția: dozatorul, reșoul, telefonul cu fise… În jurul lor țeși povești, explicații, teorii întregi. Țin minte și acum câtă senzație ai făcut cu descrierea veceului sovietic din Născut în URSS, debutul tău din 2006. Cum reușești să extragi din banalitatea cotidiană aceste obiecte? Să fie oare asta superputerea ta?

V.E.: Eu cred, o spun aproape programatic, că istoria materiei este mai rezistentă decât istoria ideilor și, culmea, păstrează mai bine chiar ideile, lumea imaterială. Adică deseori o epocă e mai ușor de înțeles privind hainele, modele vremii, glasurile și culorile ei.

Eu mereu când lucrez cu o epocă mă documentez mai ales asupra lumii materiale: cum ne îmbrăcam, care erau locurile de odihnă, divertisment, muncă, infrastructură, mâncare etc. Caut obiectele epocii, locurile epocii, fără a uita, firește, și de sunet – care e o forma sofisticată de materie.

Eu caut mult instituțiile epocii. Așa mi-am dat seama de rolul imens al non-stopului: acel chioșc „deschis veșnic” (deși deseori dădeam fuga că „se-nchide la non-stop”). Care era funcția și rolul lui social în viața noastră? Era un spațiu al libertății: am murit la Revoluție ca să putem ieși la 3 noaptea să cumpărăm un ASSOS la bucată, un plic de nes. Era spiritul libertății și al prosperității. Ce era prosperitatea noastră? Sucul TEC – colorat și dulce. Posteritatea ʼ90 însemna colorat și dulce, fie și din cele mai nocive chimicale. Capitolul cu non-stopul a devenit viral. Am mers să mă documentez, căci se uită: mai sunt zone unde ele se păstrează.

Eu cred că aceste povești în jurul obiectelor, al vieții din jurul obiectelor, instituțiilor, practicilor sociale, modelor vremii ajută mult mai bine să înțelegem o epocă. Poveștile oamenilor sunt universale – materia obiectelor e mai puțin universală: ea capătă universalitate prin practica umană și poveste. Dar ele contextualizează perfect. Ne ajută să înțelegem, pentru că au practică, au formă, au gust, au sunet. Au materie, idee și poveste.

Oamenii înțeleg cel mai ușor prin practica acestei lumi a materiei. Când a ajuns Columb în „Americi”, până să discute idei cu localnicii ce a făcut? Au schimbat obiecte intre ei: e prima limbă. Așa facem și noi cu o epocă: schimbăm obiecte cu cei mai tineri care ne vor citi.

Apropo și de neînțelegerea dintre „basa” și „romici”, cum ne tachinam între noi: se făcea prin schimb de obiecte: cărți, mâncare, băutură, muzică. Așa ne-am cunoscut și apropiat cel mai repede.

F.D.: Reușești să expui și să explici tensiuni profunde, de genul urban/rural, majoritar/minoritar, imperiu/provincie, într-un mod foarte relaxat și digerabil, dar care ascunde multă reflecție istorico-filosofică și sociologică, chiar sociografică, de mare finețe. Ce te-a ajutat mai mult să ajungi la această înțelegere, aproape zen, a tuturor acestor contradicții și câmpuri de forțe?

V.E.: Da, sunt foarte pasionat de căutarea cauzelor unor transformări și deveniri sociale. La mine e o istorie mai veche, care vine din pasiunea de mic – prin educație – de a citi istoria poporului evreu din Vechiul Testament. Adică să înțelegi ce e cu șirul de nume – de ce trebuie să le știi? Ce e cu regulile legate de organizare, de mâncare, de ritualuri? Toate au un început, curg undeva progresiv și au o relație cauză–efect. Mai târziu, când am început să citesc istorie, am găsit manualele școlare sovietice foarte bune, dincolo de lecțiile de propagandă, pentru că erau scrise în cheie marxistă, una dintre cele mai moderne școli de istorie. Parcă erau în stilul istoriilor lui Eric Hobsbawm – cele cu Erele. Adică în istorie totul ține de cauzalități și, ca să înțelegi un eveniment, trebuie să-i înțelegi cauzele. Cum scrie la Talmud: ce semeni, aia culegi. Eu nu sunt marxist, pentru că nu știu bine Marx – dar am un mare respect pentru el și cred că este unul dintre cei mai iudaici gânditori. Eu când am citit Marx îmi suna deja foarte cunoscut din Talmud – e de acolo. Mai târziu am simțit asta la preferatul meu, Walter Benjamin. Eu sunt declarat benjaminian, de factură anarho-narodnicistă, puternic influențat prin educație de mesianismul iudaic creștin. Greu scapi din mediul în care ai fost educat și crescut.

În acest sens, eu încerc să explic o mulțime de lucruri legate de regiunile noastre istorice, de relația urban–rural, de felul cum ne-au modelat cele trei imperii lângă care am stat, de cum ne modelează administrația și religia anumite comportamente etc.

Eu umblu foarte mult, am stat ani de zile în mai bine de șapte orașe pe an. Îmi dedic două luni speciale umblatului pe teren, iar o lună stau programatic în alt oraș/orășel/sat, departe de casă, schimbând regiunea. Totul pentru a cunoaște, a căuta explicații, a înțelege. Sunt o mulțime de domenii pe care le urmăresc: de la muzică la piețe, de la crâșme la mâncare, de la băutură la muzică, de la infrastructură la urbanism… și până la moarte. Și pun întrebări care uneori aduc răspunsuri neașteptate: de ce maneaua nu trece Prutul, de ce moldovenii sunt cu maioneza și românii cu muștarul, de ce bănățenii au ziduri la case, iar oltenii pun gardurile la mișto, de ce mesele sunt de etichetă în Ardeal și comunitare în Moldova? Etc. Pun întrebări stranii – primesc răspunsuri și mai deosebite. Uneori am ipoteze halucinante pe care le verific. Niciodată nu e totul final – nu sunt dogmatic, ci dispus să reschimb, să învăț, să ascult. Mă consult mereu. Sunt prea inteligent pentru a mă baza doar pe mintea mea. Inteligența trebuie să fie modestă – să știe că are nevoie de celălalt. Inteligența trebuie să știe să asculte, să învețe, să se îndoiască. Și să rămână mereu curioasă.

F.D.: Ești un autor român tradus în mai multe limbi, pe mai multe continente. Te caută traducătorii să te consulte? Care a fost cea mai exotică experiență de traducere?

V.E.: Ultima traducere de acest fel a fost în Japonia. A fost o mare surpriză să aflu că cineva mă traduce în japoneză. E o zonă geografică și cultură străină pentru mine, chiar dacă mă uit la multe filme japoneze. E ceva străin pentru mine.

Traducătoarea știe bine limba română, a stat câțiva ani aici, știe și alte limbi europene. De la ea am aflat enorm de multe lucruri despre cultura japoneză. Am discutat mult. De exemplu, de la ea am aflat că în cultura japoneză lectura unei cărți este văzută ca o chestiune practică, pragmatică și nu există conceptul de „plăcerea textului/lecturii” – o cultură tipic europeană de secol XIX inventată de burghezie. Auzisem de lucrul acesta de la un prieten din China, dar ea mi-a explicat în detaliu.

Cu ea am lucrat la traducere cum nu am lucrat cu nimeni în cele zece traduceri avute. Venea cu liste de termeni, cu întrebări – o muncă foarte migăloasă. Probabil e greu să traduci tot soiul de practici din comunism în limba și cultura japoneză. Sunt sigur că a făcut o treabă bună. Pentru mine, munca de traducere e ceva colosal: am încercat de câteva ori și am lăsat-o baltă, având sentimentul că pun de la mine. Adică, nu sunt bun pentru asta. Apreciez mult munca de traducător – e o mare artă care necesită multă cunoaștere. În Armenia, o țară a scrisului, există Ziua Sfinților Traducători și au o biserică unde, în loc de cruci, sunt litere din piatră.